Robert Weil Riesling Charta 2006

Tot în weekend la prânz la restaurantul Ginger am încercat încă un Riesling german mai de soi, tot un demisec clasificat "Charta". Pentru că nu ştiam nimic despre această clasificare, l-am întrebat pe amicul Google şi el m-a lămurit:

Numele clasificării vine de la la asociaţia de viticultori CHARTA, o asociaţie germană fondată în 1983 de producători de frunte din regiunea Rheingau în scopul încurajării producerii de rieslinguri trocken (seci) şi halbtrocken (demiseci), în contrast vizibil cu legile germane din anii 1970, care conduseseră vinificatorii nemţi pe calea producerii de vinuri dulci. Asociaţia Charta a clasificat viile din acea regiune într-o manieră similară cu ceea ce fusese făcut pe la mijlocul anilor1800, concentrându-se pe podgoriile cu potenţial maxim de a coace în întregime strugurii Riesling. Charta a impus şi reglementări stricte referitor la producerea acestor vinuri, inclusiv reducerea producţiei de struguri, un minim de 12% alcool şi utilizarea exclusivă a strugurilor din soiul Riesling. Aceste vinuri de calitate ridicată ce poartă inscripţia Charta sunt îmbuteliate în sticle înalte de culoare maronie (culoarea optimă în vederea protejării vinului împotriva radiaţiilor UV), având emboasată o dublă arcadă romanescă.

Vinul are un nas tipic de riesling german de intensitate medie, note de miere de salcâm şi citrice, aciditate bună, în gură vinul dă o notă de prospeţime pe care o aşteptam de la acest soi, ajutat, e drept, şi de caracterul uşor petillant. În gură se simt şi mere, care persistă şi pe finalul mediu şi proaspăt.

Nu e o celebritate, dar merge bine la masă. Cel puţin aşa a fost alături de somonul cu sos de iaurt şi usturoi, creveţi şi orez cu legume. 105 lei la Ginger.

Prince Stirbey Rose 2009

Culoarea destul de aprinsă pentru un rose este primul contact cu acest vin de vară al celor de la Stirbey. Cu o intensitate aromatică uşor peste medie, vinul prezintă note de fructe roşii şi ceva aluzii verzi şi minerale, fără tenta dulceagă a altor rose-uri. Gustul destul de plin, fructuos, puţin petillant - ceea ce-i accentuează prospeţimea - iar finalul este destul de lung, plăcut, curat, cu fruct (smeură şi vişine). Aciditate bună. Un vin nemaipomenit pentru vremea caldă, fără a fi simplu, dar nici cu aere savante. De la 24 de lei.

A mers de minune la meciurile de Campionat Mondial!

Prince Stirbey Sauvignon Blanc 2009

Good things happen to those who wait este citatul care-mi vine în minte când mă gândesc la Sauvignonul Blanc 2009 de la Stirbey.

Să mă explic: la deschiderea sticlei te întâmpină un vin tinerel, de lume nouă, cu arome puternice de soc, care completează frumuşel gustul, dar postgustul lasă puţin de dorit prin senzaţiile amărui care persistă cale de secunde bune. Cu siguranţă pe gustul iubitorilor de grapefruit, dar din păcate eu nu sunt unul dintre ei. Un SB corect, proaspăt, care-şi face treaba rezonabil... dar cam atât.

Măi să fie, să vezi c-a zbârcit-o un pic Oliver anul acesta, îmi spun puţin trist, încercând să-mi alung din minte amăreala vinului. Arunc sticla vidată în frigider şi plec cale de vreo 6-7 ore de-acasă.

Când revin zic hai să-i mai dau o şansă şi torn un pahar. Aroma mai puţin intensă, dar, vai, ce complexitate! Cu totul alt vin! Arome fine, florale (în sensul bun al cuvântului), ce îmbracă nuanţele de fructe (fructul pasiunii, corcoduşe foarte coapte). Socul s-a dus cu totul, nuanţele verzi, tinere, au lăsat locul elegantelor elemente florale. E o simfonie în pahar, iar gustul şi finalul sunt pe măsură. Adio amăreală. Cu greu îţi vine să crezi că ai un SB în pahar, şi mai ales unul pe care ai dat 26 de lei.

Dacă vrei să cunoşti cu adevărat acest vin, te rog, ai răbdare. Lasă-l deschis la frigider ceva timp, până apucă şi el să se dezmorţească puţin şi să capete chef de vorbă. C-are multe să-ţi spună.

Schlossgut Diel Dorsheimer Goldloch Riesling Kabinett 2004

Dacă aţi reuşit să treceţi cu succes peste şocul acestei denumiri în stil german, vă asigur că a meritat efortul! Am descoperit acest riesling la restaurantul Ginger, în ale cărui pivniţe odihnesc exemplare superbe ale acestui strugure german, aşteptându-ne să le descoperim.

Vinul are un nas superb şi tipuc de riesling german, cu miere, tei şi citrice, ceva aluzii de petrol după aerisire şi aluzii minerale. În gură vinul este puţin dulceag (vorbim de un demisec), cu paleta de citrice şi miere potenţată de uşoara petillaţie. Final mediu spre lung proaspăt, plăcut şi curat.

Un vin ce merge perfect cu o mâncare condimentată, eu l-am încercat cu mare succes alături de creveţi pe pat de paste de orez sticloase cu curry şi sos de soia, care au fost foarte condimentate şi echilibrate magic de licoarea mai sus amintită. 105 lei la Ginger.

E. Guigal Cote Rotie Brune et Blonde 2006

Un eveniment important din viaţa mea a condus la destuparea unei mici bijuterii din europivniţa proprie, destul de proaspăt achiziţionată de la furnizorul francez online Millesimes pentru suma de 34 de euro.

Vinul provine de pe cele două pante ce dau numele vinului -- Côte Blonde şi Côte Brune -- fiind produs din Syrah 96% şi Viognier 4%. Producătorul recomandă recolta 2006 pentru băut acum (în ciuda celor 20 de ani de viaţă estimaţi), motiv pentru care am destupat această sticlă în locul celei din 2005, care se recomandă a mai fi încă păstrată la învechit. Un vin din valea Ronului.

Am carafat vinul şi l-am lăsat în pace să se trezească vreo 2 ore şi jumătate, ca să am un partener de discuţii vesel şi comunicativ, şi nu tăcut şi morocănos. La capătul dificilei aşteptări m-a întâmpinat un vin cu arome destul de intense în care s-au regăsit coacăze negre, note puţin vanilate, cireşe negre, aluzii de bacon care s-au risipit repejor, şi note fine de lemn/piele. Aromele virează în timp spre nunaţe superbe de tămâie şi condimente.

Gustativ vinul este fin, îmbracă bine gura, etalează tanini foarte fini, însă pare cam deficitar la nivelul de fruct. Fructul apare abia a doua zi, deşi nu la nivelul la care apare în miros. Dl. Prof. Croitoru l-ar cataloga drept un vin descendent (intensitatea aromatică este superioară celei gustative) - dar nu ştiu la ce foloseşte această categorisire! Corp mediu, aciditate medie, nas intens, tanini fini, final lung.

Finalul foarte lung cu arome de prune uscate, piele/lemn şi ceva cireşe negre este extrem de elegant, deşi puţin auster, departe de senzaţiile dulcege şi simpliste ale vinurilor (prea) moderne.

Un vin complex, elegant, superb manufacturat, cu o evoluţie frumoasă în pahar, care îţi exemplifică fără drept de apel zicala "puţin dar bun".

Întâlnire cu vinurile americane

Ministerul Agriculturii SUA cu sprijinul Ambasadei Americii a organizat pe 7 iunie o întâlnire cu vinurile americane la hotel Marriott. Un eveniment care promitea multe, mai ales că vinurile americane sunt printre ultimele intrate pe piaţa românească, şi chiar şi aşa destul de timid. Orice iubitor de vinuri şi-ar dori să cunoască vinurile produse în celebrele regiuni din SUA, cum ar fi Napa Valley -- cu renumita regiune Stags Leap -- Oregon cu Pinot Noir-ul său, Sonoma cu Russian River Valley -- ca să menţionez doar câteva staruri americane.

Realitatea a fost, însă, puţin diferită, la eveniment participând doar 3 expozanţi: Mondavi şi Ravenswood de la gigantul Constellation, prezenţi deja la noi prin Cramele Recaş, Global Vini -- un distribuitor bulgar al unor vinuri americane ieftinuţe (sub 3 EUR preţ de distribuţie) îmbuteliate în Germania, şi Hess -- cu vinurile cele mai impresionante ale evenimentului.

N-am putut să mă abţin de la cele două perle ale lui Mondavi, Cabernetul şi Fume Blanc-ul din Napa Valley, vinuri de 140 de lei, respectiv 120 de lei, şi care şi-au dovedit clasa în ciuda stilului extrem de aromat, specific lumii noi.

Zinfandelul 2005 de la Ravenswood tot din Napa Valley a fost dezamăgitor, niciuna din cele 2 sticle prezentate nefiind în formă.

Vedeta serii a fost, aşa cum am spus, Hess, un investitor elveţian, care a cumpărat pământ şi vie prin 1978, şi bine a făcut. În afara vinurilor produse de el, grupul Hess mai conţine câţiva mici producători, cum ar fi Artezin cu cel mai elegant Zinfandel de la eveniment (la numai 13 EUR preţ de retail), sau Sequana cu un Pinot Noir extrem de complex şi interesant, deşi al naibii de scump (cam 50 de EUR în retail). Mi-a mai plăcut şi Hess Collection Mt. Veeder 19 Block Cuvee 2005, un Bordeaux blend foarte interesant, şi cu ceva Malbec în plus aşa, ca să fie mai cu moţ.

Mă aşteptam la o degustare cu mult mai mulţi producători americani, pentru că sunt destui şi cu vinuri de toate calibrele, dar n-a fost să fie. Poate data viitoare.

De vorbă cu bătrânul Chianti

Aseară am stat la o şuetă la Ginger cu bătrânul -- dar cu sânge tânăr şi zburdalnic -- Chianti. De fapt cu 5 întrupări ale sale, unele mai de soi, altele ceva mai puţin.

Sangiovese într-una din exprimările sale celebre în toată lumea. Vinuri făcute să acompanieze cu succes bucatele, suficient de aromate, cu tanini prezenţi, dar fini, echilibrate, plăcute, cu vino-ncoa'. Nu mai sunt vechile vinuri rustice ce au adus notorietatea Chianti, sunt mai moderne, mai fine, mai şlefuite.

Cu excepţia sticlei de Riserva, vinurile s-au învârtit pe la 52-55 de lei.

În ordinea servirii, iată şi vinurile:

• Granaio Chianti Classico 2007, prod. Fattorie Melini, 13,5% alc. Nas destul de intens de vişine, cireşe, ceva prună, tipic, gust plăcut, tanini medii şi echilibraţi, final mediu-lung cu fruct şi note de lemn şi piele. Aciditate bună. Plăcut. Evoluează înspre note florale. Locul 4.
  

• Gineprone Chianti 2007, prod. Col d'Orcia, 14% alc. Nas destul de intens de magiun de prune, vişine, gust echilibrat, final lung cu note de lemn şi fruct. Tanini destul de fermi dar fini. Dezvoltă în timp nunaţe de cafea. Locul 3.
  

• Geografico Chianti Classico 2006, prod. Agricoltori del Geografico, 12,5% alc. Nas foarte tipic de Chianti, intensitate medie, cu note de vişine şi florale, gust rotund, plăcut, final mediu cu note de lemn. Evoluţie aromatică frumoasă. Locul 2.
  

• Nipozzano Riserva Chianti Rufina DOCG 2006, prod. Frescobaldi, 13,5% alc. Nas superb ce aduce mai degrabă a Margaux sau Paulliac, elegant, dar cam atipic, cu fruct şi vanilie, gust intens şi final lung, elegante ambele. Locul 5.
  

• Poggio Amorelli Chianti Classico 2005, prod. Poggio Amorelli, 13,5% alc. Produs din Sangiovese 100%. Descris aici. Deşi a părut un pic mai puţin tipic decât primele 3 vinuri (poate şi datorită producerii dintr-un singur soi de struguri), vinul a fost printre cele mai complexe şi mai interesante (după părerea mea, alţii nu l-au apreciat la fel de mult!). Locul 1.
  

Degustarea a fost una de succes, fără vinuri defecte, ce ne-au consolidat imaginea de Chianti pe care o aveam fiecare. Alături de mâncare, vinurile au mers foarte bine cu muşchi de viţel marinat în vin roşu şi ierburi preparat pe grătar şi mai puţin bine cu piept de raţă la grătar.

Povestea continuă: Enira 2007

După scurtul preview al versiunii 2007 al apreciatei Enire cu care deja ne-am obișnuit, iată că a sosit vremea să încerc pe îndelete o sticlă stabilizată, adică aflată la minim 2-3 săptămâni de la îmbuteliere. Ei da, acum se recunoaște inconfundabilul caracter al Enirei, mirosul de cauciuc a dispărut, taninii au fost echilibrați de fruct, iar rezultatul este un vin rotund, complex, care te face să zâmbești.

Culoarea este roșie-rubinie intensă cu tente grena, arome bogate de fructe negre (coacăze și mure) se împletesc cu note de piele și vanilie într-un nas complex și oarecum grav, nu expansiv, gustul este plin, structură frumoasă, tanini fini, iar finalul este lung, cu note grave de fruct și de lemn puțin cam pregnant. Lemnul de pe final iese puțin cam mult în prim plan, fiind singurul lucru pe care i-l reproșez vinului, deși altora cu siguranță le va place acest caracter.

În ciuda proporțiilor diferite de Syrah, Cabernet, Merlot și Petit Verdot față de varianta 2006, Enira își păstrează identitatea ca un prieten vechi ce a revenit după o lungă călătorie, puțin schimbat dar, totuși, același.

Poggio Salvi Rosso di Montalcino 2004

Ah, da, aceleaşi arome superbe pe care le-am simţit în Chianti Classico de la PoggioAmorelli se regăsesc, la un nivel de complexitate mult mai ridicat, dat, fără discuţie, de învechirea la sticlă, în acest Rosso di Montalcino din 2004. Fratele mai mic al celebrului Brunello, dar produs din aceeaşi clonă de Sangiovese ca şi ilustrul său confrate de Poggio Salvi, vinul se vrea un vin mai simplu, mai fructuos, dar cu un corp bun. Ce te faci, însă, dacă îi vine cuiva ideea să-l învechească oleacă? Ei bine, dai peste nebunia de vin cu care m-am întâlnit eu, oarecum surprins, ieri. De ce surprins? Pentru că nu e nicidecum primul meu Rosso di Montalcino, dar este primul pe care-l încerc la 6 ani vechime.

Culoarea vinului îi trădează vârsta, vişină putredă, cu tente uşor maronii. O feerie de arome întreţesute, calme, complexe, aşteptând răbdătoare şi sigure pe ele să fie descoperite şi apreciate: prune, miez de smochină, violete, cafea, poate şi ceva cireşe negre. Aromele apar pe rând şi-şi cedează locul cu graţie unele altora. Sangiovese într-una din exprimările sale de excepţie.

Gust: moderat ca intensitate, cu fruct, violete şi aluzii de piele, finalul este mediu-lung, plăcut, elegant. Vinul este la apogeu (dacă nu cumva l-a depăşit cu puţin). Neapărat de încercat. 67 de lei la Arte&Vino.

L-am încercat şi la masă alături de un muşchiuleţ de porc făcut la tavă pe pat de mere, aromat cu cimbrişor şi rozmarin proaspete şi pudrat cu piper de Sichuan. A făcut faţă cu brio cu excepţia contrastului dintre merele coapte cam dulci şi intensitatea aromatică deja în declin a vinului. N-a durat decât 2 secunde acest contrast, apoi vinul a egalizat atacul zahărului din măr şi a completat frumos preparatul.

Spaghete cu creveți și rucola alături de Chianti Poggio Amorelli 2005

Ce poți să bei la paste cu sos de roșii, chiar dacă pui creveți și rucola în ecuație? Cu un Chianti Classico dintr-un an bun n-ai cum să dai greș.

Am luat o sticlă de Poggio Amorelli 2005 produs în arealul Chianti Classico din Toscana în comuna Castellina in Chianti de la magazinul Arte&Vino cu 55 de lei. Pentru că mi-era poftă de spaghete, am dat cep la sticlă și m-am pus pe gătit. Cei care vor să afle mai multe despre rețetă o pot consulta aici -- e făcută de Jamie Oliver. Eu n-am pus roșii uscate, ci sos de roșii, așa că n-a mai fost nevoie de lămâie.

Vinul e un frumos exemplu de Chianti (cred că-i făcut din Sangiovese 100%), un vin excepțional la masă, cu tanini fini, aciditate bună, suficient de aromat, dar nu cât să înece mâncarea. Nasul este mediu, destul de elegant, cu fructe (fructe de pădure, smeură, pote mure) dar și note florale, în gură este destul de subțire, dar echilibrat, iar finalul este mediu, cu fruct, plăcut. A mers nemaipomenit de bine cu pastele cu creveți. Un vin pe care cu siguranță am să-l mai cumpăr.