Novac 2006 de la Prince Stirbey

Îmi rămăsesem dator cu o menţiune a unuia dintre vinurile dragi mie, Novac 2006 de la Prince Stirbey. M-am bucurat de suficiente sticle de Novac până acum, dar de fiecare dată m-am lăsat cuprins de superba culoare roşie cu reflexii rubinii, claritatea de cristal, de nasul plăcut de fructe roşii de copac (vişine, cireşe), de notele reţinute de vanilie şi de lemn ce rămân cu tine destul de mult timp după ce vinul a devenit parte din tine. Gustul este proaspăt, cu fructuozitate plăcută, nuanţe de vanilie, tanini blânzi şi aciditate numai bune de a fi asortate cu preparate de carne uşoară. Eu am băut foarte puţine sticle la masă, preferând să mă delectez doar cu vinul. Pentru că ai cu ce.

Gata, mi-am luat un cataroi de pe suflet! (ştiu, nu am făcut nicio poză! oof)

Părerea lor: "Fratele mai mare al “Negrului de Drăgăşani“, deşi născut şi crescut în aceeaşi regiune, dezvoltă o personalitate complet proprie. Acest vin răsfaţă simţurile cu o culoare roşu-rubinie intensă, un buchet de fructe şi arome picante de afine, ienupăr, piper negru, ciocolată neagră şi cuişoară.

Flatează cerul gurii cu căldura sa, corpul consistent, taninul perfect integrat, aciditatea fină şi o finisare lungă. Vinul este aidoma regiunii în care s-a născut: sălbatic, răsfăţând simţurile."

Mamă, ce mă doare capul!

Nu puţină lume s-a plâns măcar o dată de dureri de cap după consumul de vin roşu. Şi nu vorbim aici de mahmureala care se lasă după o beţie serioasă, făcută cu simţ de răspundere, sau de vinurile produse din chimicale, ci de migrenele involuntare care apar la scurt timp după consumul unei cantităţi relativ mici de vin. De unde apare această migrenă, de ce apare numai la consumul de vin roşu, şi mai ales ce trebuie făcut pentru a o preveni?

Cauzele durerii de cap par a fi date de una din următoarele substanţe, în ordinea probabilităţii: tiramina, histaminele, taninii. Fenomenul este, din păcate, destul de puţin înţeles, iar studiile existente sunt prea puţin concludente.

Aminele - categorie din care fac parte histaminele şi tiramina - apar în mod natural într-o gamă variată de alimente, cum ar fi ciocolata, brânzeturile maturate, măsline, soia fermentată sau alte alimente maturate sau afumate. Tiramina este una din aminele produse în special în timpul fermentaţiei malolactice (ML) prin care trec majoritatea vinurilor roşii şi foarte puţine vinuri albe, şi pare să fie unul din factorii majori ce determină migrena. Concentraţia acestor substanţe creşte cu durata contactului dintre must şi pieliţe, cu durata fermentaţiei şi cu timpul cât bacteriile ce produc fermentaţia ML rămân în contact cu vinul. Cantitatea de histamine produse mai depinde şi de tipul de bacterii folosite pentru fermentaţia ML, bacteriile sălbatice producând cea mai mare cantitate de histamine spre deosebire de culturile comerciale.

De aceea se recomandă ca fermentaţia ML să fie iniţiată de vinificator folosind culturi selecţionate de bacterii, iar vinul să fie separat cât mai repede de depozitele de bacterii rămase în urma fermentaţiei ML. Se vede astfel că vinurile la care fermentaţia ML se face direct în baric pot pune probleme vizavi de cantitatea de histamine ce rezultă în urma procesului, în ciuda afirmaţiilor laudative ale producătorilor cu privire la calitatea sporită a vinurilor produse în acest mod.

Întrucât foarte puţine vinuri albe trec prin acest proces, tiramina ar putea explica apariţia migrenelor doar după consumul anumitor vinuri roşii.

Cum tiramina este prezentă în cantităţi diferite şi în majoritatea alimentelor maturate, este bine să fim cu băgare de seamă la excesul de tiramină, ce nu este prea greu de atins dacă se consumă câteva pahare de vin roşu alături de un antipasto ce conţine salamuri învechite, vinete şi brânzeturi mature.

O posibilă soluţie pentru cei care suferă de astfel de migrene: o tabletă de aspirină sau de ibuprofen (Nurofen sau echivalent) înainte de consumul de vin roşu. Cei care suferă de înroşiri ale pielii sau de dureri de cap în timp ce consumă vin pot încerca să bea o ceaşcă de ceai negru înainte de a bea vinul. Regula de aur se menţine - un pahar de apă la fiecare pahar de vin - pentru a preveni deshidratarea organismului şi mahmureala de a doua zi.

Dacă vinul unui producător v-a dat dureri de cap, este foarte probabil ca şi alte vinuri ale aceluiaşi producător să vă producă aceleaşi migrene enervante. De aceea, ţineţi-le minte şi pe viitor ocoliţi producătorul, căci are balta destul peşte.

Mai multe informaţii puteţi găsi aici:
http://www.beekmanwine.com/prevtopbd.htm
https://www.foodsci.purdue.edu/research/labs/enology/Malolactic%20Fermentation.pdf
http://chowhound.chow.com/topics/456416
http://vinofictions.com/2007/11/02/im-getting-a-headache/
http://homewinery.info/blog/tag/malolactic-fermentation/

Merlot şi Rose la Ginger

Totul a plecat de la o prezentare de vinuri pe care Ghenadie Bobeică de la WineRo a vrut să ne-o facă. El ne-a propus să facem o degustare în orb pe două categorii: rose şi merlot, pentru a-şi prezenta comparativ cele două vinuri - Enira Rose 2008, respectiv Easy by Enira 2008 (Merlot 100%). Noi am ales contracandidaţii - câte trei din fiecare categorie.

Uneori nu se întâmplă totul aşa cum îţi planifici - nu degeaba s-a născut zicala aceea cu socoteala de-acasă şi cea din târg - şi dintr-una într-alta degustarea în orb s-a metamorfozat sub privirile noastre uşor surprinse într-o degustare cu ochii larg deschişi a trei rose-uri şi şapte merlot-uri. Ni s-au alăturat şi Mihail Rotenberg - pe care mi-a făcut o mare plăcere să-l cunosc - şi Liviu Grigorică - pe care mi-a făcut o la fel de mare plăcere să-l revăd.

În tabăra rose-urilor, am început cu mai bătrânul Terra Romana Rose 2007, care şi-a arătat oboseala atât prin culoare, cât şi prin gust, am continuat cu Enira Rose 2008, care m-a surprins plăcut cu nasul mai reţinut dar interesant, nuanţa frumoasă rozalie, nu foarte intensă, gust proaspăt şi final puţin cam acid. Am încheiat cu Prince Stirbey Rose 2008, cu o culoare intensă în pahar, un nas puternic cu note de căpşuni, un gust proaspăt şi un final mediu, vag amărui. Acesta a fost şi preferatul lui Mihail Rotenberg, căruia i-a plăcut mult şi nasul Enirăi.

Merlot-urile au stat ceva mai prost, cu două vinuri cu defect (Solaris Merlot 2005 de la Oenoterra a avut nas de sulf şi mercaptani, care nu s-a aerisit nici după 15 minute, iar Prince Mircea 2006 de la Vinarte a mirosit a parchet proaspăt lustruit).

Easy by Enira 2008, produs din Merlot 100%, un vin cu un final destul de rustic, cu accente puternice de lemn şi destul de astringent, ceea ce-l califică drept un vin mai bărbătesc. Deşi nasul este plin de fructe roşii, iar gustul este rotund şi plin. Fiind un vin creat pentru a fi băut la masă, i-ar fi stat mai bine cu o aciditate ceva mai ridicată. Un vin bun, în orice caz.

Merlot-ul din 2005 de la Stirbey a reflectat din plin anul nu foarte favorabil. Vinul are un nas intens de vişine, care din păcate nu se regăseşte în gust sau în finalul cam brusc şi sec, cu note vagi de baric. Finalul scade, apoi creşte puţin în intensitate, nespectaculos.

Ne-am delectat şi cu trei vinuri de la Rotenberg: Rotenberg 2006, Menestrel 2008 şi (încă nelansatul) Rotenberg 2007. Vinurile sunt extrem de interesante, cel din 2007 încă nu este gata de a fi băut, mai are nevoie de ceva timp la sticlă, dar arată o complexitate extraordinară. Cel din 2006 m-a surprins, este total diferit de sticla pe care am degustat-o noi cu ceva vreme în urmă, şi care pe mine nu m-a impresionat deloc. Ei bine, a făcut-o acum. E clar că ambele Rotenberguri au nevoie de minim 30-45 de minute de aerare pentru a-şi pune în valoare buchetul. De aprofundat cu siguranţă!

În vizită la Stirbey, Drăgășani

Mi-e un pic jenă să recunosc că asta a fost prima mea vizită într-o cramă la mai bine de doi ani de când am fost mușcat de nebunia vinului. Și cu toate astea recunosc deschis că mi-a plăcut la nebunie! Am avut noroc de-o cramă de excepție și de gazde pe măsură.

Nu sunt pasionat de istorie, așa că nu pot face paralele temporale sau comentarii savante între ceea ce am văzut în jur ca Drăgășanii și Oltenia de azi și ceea ce a fost cândva aici. Un alt producător de vin și-a axat campania de marketing și chiar ideea de rebranding pe conceptul de Oltenia profundă, Oltenia mistică. O fi. Tot ce am văzut eu în jur a fost sărăcie, praf și gâște amplasate în țarcuri în afara gardului gospodăriei, pe spațiul public.

Poate și din acest motiv ceea ce am găsit la Stirbey a fost aproape o minune. Ceva ce m-a dus cu gândul la Baudelaire și la diamantele pe care le găsești scurmând în mult noroi (vorba lui George de la Lucruri Bune). Tot respectul pentru cineva care a putut înjgheba o afacere de succes într-o astfel de zonă și cu oameni care nu au neapărat hărnicia prea sus în sistemul de valori.

Crama este refăcută integral ca o copie fidelă a vechii crame și scrutează semeț dealurile cu șirurile ordonate de vie, Oltul și satele de la poalele dealului. În jurul ei o atmosferă de pace, romantică chiar, unde poți petrece ceasuri întregi ascultând strugurii cum se coc.

Gazdele noastre - Raluca și Oliver Bauer - ne-au făcut un tur prin vie, apoi prin cramă, și ne-au surprins, printre altele, cu o degustare pe verticală de Sauvignon Blanc din 2004 până în 2008.

Dacă-l asculți pe Oliver, vinificatorul de la Stirbey, vorbind despre vie și vin, nu poți

să treci cu vederea entuziasmul și pasiunea cu care explică ceea ce face și lucrurile în care crede cu tărie. Un om deschis, fără agende ascunse, cu păreri tranșante despre foarte multe lucruri. Un om care crede în sănătatea şi calitatea viei mai mult decât în câștigurile efemere, care crede în grija față de mediul înconjurător, în minima intervenție asupra viei. Un om care este convins că vinul trebuie produs acolo unde climatul natural este prielnic, și nu în locuri unde trebuie să intervii decisiv și mai ales să risipești rezervele prețioase de apă pe irigații.

Vinul trebuie să reflecte locul din care provine şi anul de recoltă, este de părere Oliver Bauer. În caz contrar obţii acelaşi vin manipulat, care are cam acelaşi gust. Dacă vrem un produs natural, trebuie să acceptăm diferenţele dintre vinurile produse în ani diferiţi. Este posibil să păstrezi o direcţie generală, dar cu nuanţe foarte diferite an de an, mai spune Oliver, iar noi am fost martorii acestei filozofii în timpul verticalei de Sauvignon Blanc menţionate.

Ce mă bucură în mod deosebit la cei de la Stirbey este curajul de a miza foarte mult pe soiurile autohtone, cele care ne pot deosebi - cultivate şi vinificate corect - de ceilalţi producători din lume şi ne pot evidenţia pe harta mondială a vinului. Vorbesc de soiuri cum sunt Crâmpoşia, Novacul, Negrul de Drăgăşani, Tămâioasa Românească. Oliver ne-a spus că atunci când s-au hotărât să cultive la Stirbey soiuri româneşti şi să facă vinuri pure, necupajate, ca să arătăm lumii ce bogăţii are România, mulţi au râs.

Ca şi mine, Oliver este de părere că nu poţi crea un renume de ţară printr-o copie, imitând reţetele unor cupaje ce au fost consacrate altundeva în lume. Producătorii de vin din România ar trebui să aibă o direcție comună, o abordare concertată, chiar dacă fiecare va alege un drum puțin diferit, direcția trebuie să fie comună. Iar asta lipseşte în acest moment. Cine o va iniţia, cine o va încuraja - acestea sunt alte discuţii.

În loc de concluzie, pentru mine Stirbey înseamnă: un loc deosebit, vin produs artizanal, calitate, soiuri româneşti, distincţie, modestie, gazde primitoare. Voi reveni cu mare plăcere la Drăgăşani!

O verticală de excepţie: Prince Stirbey Sauvignon Blanc

Vizita la Drăgăşani, la Agricola Stirbey, despre care voi scrie un alt post, s-a lăsat cu o surpriză de mari proporţii. Raluca şi Oliver Bauer ne-au pregătit o degustare pe verticală a întregii lor game de Sauvignon Blanc, inclusiv cele două ediţii Vitis Vetus!

Deşi nu eram setat pe modul "degustare organizată cu notiţe", am mâzgălit câteva idei. Dar să vedem ce bunătăţi au poposit pentru scurt timp în paharele noastre:

• Sauvignon Blanc 2004
• Sauvignon Blanc 2005
• Sauvignon Blanc 2006
• Sauvignon Blanc Vitis Vetus 2006
• Sauvignon Blanc 2007
• Sauvignon Blanc Vitis Vetus 2008
• Sauvignon Blanc 2008
  

Vitis Vetus este produs în anii favorabili din viţe bătrâne de 50 de ani. Vinul este ceva mai alcoolic, dar cu un caracter aparte, bine conturat, ce reflectă locul de cultivare. De asemenea, se pretează mult mai bine învechirii, ceea ce s-a văzut clar în timpul degustării.

SB 2004 a fost foarte interesant, un vin deja de 5 ani vechime, cu note de trofee în nas şi retronazal. Deşi notele proaspete din SB se estompaseră întrucâtva, vinul nu-şi pierduse deloc prospeţimea, ci câştigase de pe urma învechirii. Cine spune ca din carte că SB este un soi ce nu trebuie învechit, să dea o raită pe la Drăgăşani.

SB 2005 a fost ceva mai şters decât "venerabilul" predecesor, cu note de ardei gras şi final mediu. 2005 a fost un an dificil la Drăgăşani, şi asta se vede în mai toate vinurile produse atunci.

SB Vitis Vetus 2006 are un caracter extrem de distinct, tranşant, care rămâne în pahar şi după aerisire. Este un vin cu o personalitate ce polarizează audienţa: ori îl iubeşti, ori îl urăşti, dar nu poţi rămâne indiferent! După părerea mea este visul oricărui vinificator: un vin care să urle în gura mare pe limba locului din care provine.

SB 2007 evoluează extraordinar în pahar, iniţial e foarte blând, aproape floral, pentru ca după câteva minute, încălzindu-se, să se deschidă spre accente de citrice şi nu numai.

SB Vitis Vetus 2008 este total distinct faţă de celelalte, însă mai apropiat de latura fructuoasă, fără note verzi (chiar şi la 9 grade C se simte foarte bine fructul). Se apropie la nas de 2007, însă are o intensitate mult mai mare.

Lăsând la o parte notele de degustare - care oricum reflectă mai mult starea degustătorului, acuitatea şi cunoştinţele acestuia, şi care sunt oricum valide o perioadă scurtă de vreme, căci vinul nu aşteaptă pe loc, ci evoluează (sau involuează!) - ceea ce m-a surprins extrem de plăcut a fost diferenţa dintre cele 7 vinuri. Deşi proveneau toate din acelaşi soi, şi oarecum din acelaşi areal, diferenţele dintre ele reflectă foarte bine atât particularităţile anului de recoltă, ale fiecărei parcele în parte, vârsta fiecărei vii şi, de ce nu, evoluţia la sticlă a vinurilor mai vechi.

Am fost martorii unui vin artizanal, creat cu dragoste şi pasiune - şi vorbit asemenea de chiar creatorul lui - diferit de vinurile industriale, la fel an de an, fără putinţa de a-şi reflecta arealul. Dacă-ţi doreşti ca vinul tău să fie acelaşi în fiecare an, cumpără din altă parte. Dacă însă vrei un vin care să rezoneze aşa cum au făcut-o soarele şi vântul şi ploaia şi cei care s-au perindat pe lângă vie şi-au îngrijit-o aşa cum merită, atunci opreşte-te şi pe la Stirbey. Că merită.

Cui îi pasă de cupajele tip Bordeaux produse aiurea?

Am vazut azi dimineață episodul dedicat fraților bulgari din seria A Journey into Wine a lui Isabelle Legeron, după ce au fost difuzate alte două episoade dedicate celorlalți vecini, ungurii. M-a întristat rău că nu a putut menționa mai mult de doi producători serioși de vinuri din soiuri locale, bulgărești. Parcă mai rău ca la noi. Și evident că a menționat Bessa Valley (cei care fac Enira), vorbind doar cu franțuzul acela zburător (sic!) care le face vinul (Mark Dworkin). Nu era nici ea bucuroasă că se produc cupaje din soiuri internaționale pe soluri străine, în loc să se mizeze pe soiurile autohtone. Exact ce ne spunea și Oliver Bauer în timpul vizitei noastre de la Stirbey (pe care o voi detalia într-un alt post).

Dar investiția de la Bessa Valley rămane, ea este semnificativă, și se pare ca au un bun succes comercial în Anglia cel puțin, din câte zicea Dworkin. Am degustat și eu două din vinurile lor și pot spune cinstit că sunt foarte bune. Ceea ce mă surprinde este că s-a mers exclusiv pe cupajarea soiurilor internaționale, n-au aruncat în joc nici măcar un singur soi autohton. Ceva acolo să sublinieze aportul bulgăresc la succesul vinului. Nimic.

Unde mai este atunci individualitatea acestui vin? Sau a oricărui vin produs din aceleași clone de vie, plantate sub instrucțiunile și vinificate de un străin folosind tehnicile din țara lui pe un alt sol din altă țară? Ce mai e specific în acest caz? Doar că se menționează Bulgaria pe sticlă?

Mi se pare cel puțin straniu ca un consumator din Anglia - să zicem - să fie dispus să plătească mulți bani pe un Bordeaux blend doar pentru că-i făcut pe un sol strain de cel care a consacrat rețeta... Cel puțin asta afirma Dworkin în emisiune, că vinde Enira într-un celebru lanț de supermarketuri și că vinul lor e cel mai scump. Și lumea îl cumpără. Ce o gândi oare acel consumator odată ajuns acasă și degustând vinul? Evident, el va găsi în sticlă un vin cu care este deja familiar, un vin tip Bordeaux. De calitate, asta nu neagă nimeni, dar totuși la fel ca oricare alt Bordeaux. S-o gândi dragul de consumator că "da, dom'le, a intrat și Bulgaria asta în rândul lumii, uite ce vin de calitate au scos"? Sau o fi ceva mai curios și s-o uita pe contraetichetă sau pe website-ul producătorului și s-o intriga măcar, dacă nu s-o supăra de-a binelea, când o da cu ochii de proporțiile unei franțuzoaice get-beget (70-20-7-3)?

Se pare că și frații bulgari sunt în aceeași degringoladă stupidă ca și noi, fără un scop clar și fără un drum pe care să meargă împreună, ca industrie de vin. Fiecare face ce poate, cum poate, și urmărind un singur lucru: profitul. Cât mai mare și cât mai repede. Că de strategie de țară sau măcar de breaslă cui îi pasă? Ei bine, le pasă fraților maghiari. Păzea! Cele două episoade dedicate Ungariei ne-au arătat o sumedenie de oameni cu nume greu de pronunțat cultivând cu succes soiuri locale la fel de greu de pronunțat. Ne-au arătat festivaluri ale vinului la țară, acolo unde se face vinul, pline de tradiție. Ne-au arătat că se poate și altfel, chiar pornind de la aceleași probleme și cu același handicap comunist ca și noi. Se poate! Dacă mizăm pe soiurile locale.

De ce Chile?

Citeam un articol de pe blogul lui Jamie Goode despre evoluţia pieţei de vin chilian din Anglia şi mă gândeam că are un punct de vedere valid cu privire la motivele succesului acestor vinuri. Sunt vinuri cu un raport calitate-preţ foarte corect, iar producătorii chilieni sunt atenţi la nevoile şi cerinţele pieţei pe care exportă (şi la cele ale distribuitorilor locali).

Aţi observat ce intrare puternică şi-au făcut cei de la Misiones de Rengo şi cei de la Vina Mar? Cu lansare, pliante, contra-etichete traduse frumos şi poetic în limba română. Cu depozit propriu local, cu condiţii de stocare controlate. Şi cu preţurile, bineînţeles, imbatabile.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt un fan al vinurilor chiliene. Însă le înţeleg poziţia în piaţă şi le apreciez strategia. Să avem şi noi ceva de învăţat din asta? Neeeh...

O cocotă chiliană

Imaginați-vă o cocotă fardată strident, cu un râs gălăgios, molipsitor, vesel, îmbrăcată colorat și destul de modernist, făcându-ți cu ochiul când privirile vi se întâlnesc întâmplător. Aveți în fața ochilor imaginea? Atunci n-o să vă fie greu să vă imaginați Cabernetul Sauvignon 2006 al chilienilor de la Errazuriz.

Vinul sare literalmente din pahar și-ți înfige în nas dopuri de fructe negre (mure), piele și eucalipt, pătează paharul cu ruj de un roșu puternic cu reflexii granat, îți acoperă gura cu un sărut blând, dar intens de fructe, te ghidează ușor dar ferm spre finalul lung, cam ostentativ, cu iz de lemn, piele și fructe. Tanini fermi, așa cum te-ai aștepta de la un astfel de personaj.

Dacă vă doriți un astfel de vin onest, fără ascuzișuri, unde primești exact ceea ce plătești (47 RON), fără neînțelegeri sau chestii sofisticate, atunci acest vin poate fi o opțiune. Altfel...

Rieslinguri germane la Ginger

Am stat cu inima la gură înainte de degustarea de aseară, pentru că a fost prima întâlnire cu Rieslingul a celor din grup, şi chiar îmi doream să le placă, să ajungă iubitori de Riesling ca şi mine! Îmi amintesc că a fost prima propunere de "temă de degustare" pe care am propus-o când ne-am întâlnit pentru prima dată toţi cinci - au trecut deja trei luni de atunci! - însă ceilalţi nu erau încă pregătiţi pentru un strugure alb, şi cu atât mai puţin pentru un soi nu foarte cunoscut la noi.

Apropo de soi, la noi când vorbeşti de riesling vorbeşti de riesling italian, care este de fapt un alt soi, mult mai puţin interesant în comparaţie cu cel german/alsacian. Cele două soiuri aproape că nu au nimic în comun şi chiar vă sfătuiesc să uitaţi de rieslingul italian când vorbiţi de Riesling. N-o să regretaţi.

Revenind la degustare, inima mea şi-a ocupat locul ei bine cunoscut chiar după primul vin, şi din fericire nici n-a mai migrat spre alte regiuni ale corpului toată seara :-) Care seară a fost un succes veritabil, cum numai deguatarea de Merlot de acum ceva vreme ţin minte c-a mai fost. Toate vinurile foarte bune, fiecare ales din regiuni reprezentative ale riesligului german, chiar dacă nu au reuşit să acopere toate regiunile semnificative. Am avut vinuri din Rheingau, din Mosel-Saar-Ruwer şi din Nahe - perlele rieslingului nemţesc.

Senzaţia serii a fost Riesling GG Dorsheim Goldloch 2006 produs de Schlossgut Diel, un vin din regiunea Nahe şi mândru purtător al apelaţiei Grosses Gewachs / Erste Lage (echivalentul unui Grand Cru din Burgundia). Un vin cu totul diferit de rieslingurile pe care le-am cunoscut până acum. Un vin extrem de elegant, cu o continuitate perfectă a aromelor de la prima adulmecare, la gust şi la finalul uluitor de lung. Salcâm, care evoluează în nuanţe de tei, şi miere, şi încă ceva ce scapă şi te face să mai tot încerci, să mai iei o gură, să mai adulmeci o dată. Un vin intrigant, de meditaţie.

Ce-a mai zăbovit prin paharele noastre? Pe scurt:

• Rudesheim Estate Riesling 2005 de la Georg Breuer din regiunea Rheingau, cu 12,5% alcool. Un nas îndrăzneţ de citrice şi banane, care au dispărut după puţină vreme făcând loc notelor de fructe exotice, gust fructuos cu puţină perlaţie, final lung proaspăt. Un vin plăcut.
• Balthasar Ress Schlossgut Reichartshausen 2006 din regiunea Rheingau, Kabinett, cu doar 10,5% alcool. Nas elegant citric (gref, lime) şi note florale, destul de reţinut. Gust proaspăt citric în care se simte dulceaţa (vinul este demisec). Final proaspăt, curat, mediu ca lungime. Un vin de gastronomie, pe care l-am şi testat alături de creveţi cu chipsuri de usturoi pe biscuţi de polenta cu ierburi de Provence - o asociere foarte bună!
• 2005er Bernkasteler Badstube Spatlese de la DRK Sozialwerk din regiunea Mosel-Saar-Ruwer, cu 11% alcool. Nas destul de puternic de citrice şi miere. Gust amplu fructuos, cam dulceag, cu o aciditate care nu reuşeşte să ţină piept zahărului din vin. Final lung, proaspăt.
• Bernkasteler Badstube 2003 Rieling Kabinett de la Dr. H. Thanisch din regiunea Mosel-Saar-Ruwer, cu 8,5% alcool. Este un vin pe care eu l-am mai degustat acum ceva vreme şi care ori nu a evoluat prea bine de atunci, ori a fost păstrat în condiţii oarecum improprii. Cu toate acestea, vinul şi-a arătat clasa şi a plăcut.

În concluzie, vinuri bune, care au plăcut tuturor, şi au contribuit la o atmosferă foarte plăcută aseară, la restaurantul Ginger.

Până la urmă ce degustăm: strugurii sau lemnul?

Mai toţi producătorii de vin din clasa peste medie apelează pentru creşterea complexităţii vinului la lemn. Chiar şi cei care ţintesc vinul din categoria populară au început să facă uz de aşchii sau pulberi de lemn pentru acelaşi scop.

Totul bine şi frumos până aici, însă ca în toate există un prag după care excesul strică totul. Unii producători folosesc lemnul (şi) pentru a compensa carenţele aromatice ale strugurilor. Ei, deja asta nu mai este în regulă. Ca să nu mai amintim de producătorii care încearcă să mascheze prin supra-baricare un produs mediocru pentru care pot cere un preţ nejustificat de mare.

Poate că prea despic eu firul în patru şi, în loc să mă bucur de vin în integralitatea lui, caut să-i analizez prea tare elementele componente. Poate că aşa e. Însă nu pot fi de acord că în vin totul este permis, no matter what. Adepţii tradiţionalismului din unele ţări sau regiuni viticole se opun introducerii baricurilor de stejar franţuzesc tocmai pentru că modifică radical stilul vinului, preferând să rămână la butoaie produse din stejar din Europa de Est, cunoscut pentru aportul aromatic mult mai redus.

Până la urmă ce degustăm: strugurii sau lemnul? Pentru a răspunde la această întrebare vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor arome transmise vinului de diferitele tipuri de lemn folosite în procesul de vinificare.

Principalele arome:
• Vanilie
• Note dulcege (datorate vaniliei şi lactonelor din stejar)
• Nucă de cocos (se regăseşte cu predilecţie în lemnul de stejar american)
• Afumat
• Condimente aromate: cuişoare, scorţişoară, nucşoară
• Caramel, mocha, toffee (de la arderea butoiului)
• Cedru, pin
• Note de ceai şi tutun (datorate terpenelor din lemn)
• Smântână

Stejarul american este mult mai bogat în compuşi aromatici decât cel francez sau cei din Europa de Est, consideraţi a transmite vinului arome mai subtile sau chiar neutre. De pildă vinificatorii unor regiuni din Italia preferă, cum am amintit deja, butoaiele sau budanele din lemn de stejar din Slovenia sau Ungaria, care sunt mai neutre din punct de vedere aromatic.

Acum că am văzut ce arome sunt adăugate vinului de maturarea (mai puţin de fermentarea) în baric de stejar, haideţi să parcurgem o descriere a unui vin din palierul de preţ de peste 15 EUR pe sticlă, făcută chiar de producător. Este vorba de un Merlot, soi care ar trebui să transmită, în funcţie de climatul în care este cultivat, arome de coacăze, cireşe negre, prune, mure, tutun, ciocolată, note ierboase gen ardei gras sau măsline verzi.

Iată descrierea vinului: "Catifelat, mediu corpolent, lung, cu accente de gem de prune afumat, vanilie, ciocolată, cafea, piper şi lemn exotic."

Care dintre multiplele arome potenţiale ale soiului se regăsesc în produsul final, lăsând la o parte aromele adăugate de fermentarea/maturarea în lemn? Prune. Poate şi ciocolata, deşi mă îndoiesc. Majoritatea covârşitoare a aromelor sunt contribuite de lemn, ori pentru a masca o calitate mediocră a strugurilor, ori pentru a împinge produsul într-un alt palier de preţ. Cu orice preţ.

Realitatea nu este atât de tranşantă ca întrebarea mea puţin retorică din titlu, iar vinul de cele mai multe ori câştigă în complexitate de pe urma lemnului într-un mariaj de bun augur. Unii vinificatori sunt de partea binelui şi fac uz de lemn pentru a spori, iar ceilalţi îl folosesc pentru a înlocui aromele de fruct date de un strugure de calitate.

Totul este să înţelegem impactul aromatic produs de lemn şi să facem deosebire între un vin în care predomină aromele contribuite de lemn şi unul cu un complex aromatic datorat unor struguri de excepţie produşi într-un loc de excepţie printr-un ansamblu corect şi onest de tehnici de vinificaţie.

Mai multe despre tipurile de stejar şi influenţele lor asupra vinului puteţi găsi aici:

http://www.thirtyfifty.co.uk/spotlight-oak-barrels.asp
http://www.beekmanwine.com/prevtopah.htm
http://chowhound.chow.com/topics/421147
http://www.wineloverspage.com/wineadvisor/tswa010300.shtml

Prince Stirbey Negru de Drăgășani 2006

Stau și mă întreb cum de mi-au scăpat până acum descrierile unor vinuri pe care le tot încerc și pe care le consider ca făcând parte din patrimoniul viticol românesc. Mă refer la Novac și la Negru de Drăgășani, ambele produse de Agricola Stirbey chiar în arealul lor tradițional, Drăgășani.

Vinul este destul de reținut în pahar, dar dacă-l agiți oleacă se trezește la viață și te bucură cu mirosuri de fructe roșii (vișine) și negre presărate cu note puțin dulcege (datorate cel mai probabil vaniliei de la lemnul de stejar), are un corp mediu și rotund și gust de vișine, tanini ușori și un final mediu fructuos, puțin condimentat, cu vagi note de lemn. Aciditatea destul de ridicată îl recomandă (și) ca vin de gastronomie.

Părerea producătorului: "Acest soi de vin roșu de Drăgășani dezvoltă o aromă excepțională de mure, porumbar și vișine. Se prezintă cu o culoare adâncă roșu-rubinie, tanin fin și o aciditate bună. Este acompaniamentul perfect pentru carnea de vânat și grătare. Pe lângă faimoșii lui “colegi internaționali “, acest vin dovedește multă personalitate proprie și caracter și arată potențialul bogat al soiului și al regiunii."

Abia aștept versiunea 2007!

Drăgaică Roșie 2007

Lăsând la o parte metaforele, legendele și poveștile de marketing țesute cu măiestrie de producător, haideți să vedem ce se află în miezul acestei sticle frumos etichetate.

Am cumpărat o sticlă chiar de la producător, pentru a elimina suspiciunile legate de proasta păstrare a vinului prin te miri ce depozit prăpădit folosit pe post de cuptorul lui bunica, în care se coace sârguincios magiunul de prune scoțând bulă după bulă cam ca vulcanii noroioși - ha! era cât pe ce să iasă o rimă!

Am hotărât să aerisesc vinul cam 45 de minute, pentru că deși nu este un vin de colecție, menit învechirii, el este totuși destul de tânăr. Nu pot spune că aerarea i-a făcut rău, dar nici dacă a fost necesară nu pot să spun. Poate la următoarea sticlă.

Vinul este un cupaj de 4 soiuri nobile străine, așa cum reiese de pe contraetichetă: Cabernet Sauvignon, Merlot, Shiraz și Pinot Noir, vinificate de Veronica Gheorghiu de la Cramele Oprișor și cupajate de Liviu Grigorică, care pare să apară din ce în ce mai des în ultima vreme pe piața vinurilor ce vor să se scuture de anonimat. Să fie oare un tandem de succes - Liviu Grigorică la cuptorul alchimistului și George Moisescu la ghergheful de țesut povești? Așa pare.

În fine, vinul. Te întâmpină cu un nas elegant de vișine, cireșe și note vanilate ce se regăsesc în gustul puternic fructuos cu tanini rotunzi și în finalul destul de lung cu note condimentate, puțin amărui. Un vin rotund, ușor de băut, cu o culoare superbă roșu-rubinie, care dă bine în pahar.

Sincer mă așteptam la mai mult din partea unui cupaj cu atâtea soiuri de calibru greu, poziționat, fără prea mare acoperire, mult peste gama de soiuri pure a aceluiași producător, La Cetate. Scopul declarat al vinului este să meargă bine la masă, iar acest deziderat este, poate, bine servit de cupajare și de aciditatea ridicată a vinului, ce se potrivește foarte bine cu mâncarea. La fel și ușoarea amăreală din final, care nu va fi băgată de seamă la masă.

Un vin de gastronomie? Cu siguranță. Un vin de degustat în tihnă sau de învechit? Nu tocmai.