Extremişti de dreapta în lumea vinului

Când eram mai puştan eram al naibii de extremist: dacă-ţi place aia, atunci nu-i cu putinţă să-ţi placă şi ailaltă. Dacă-i albă, atunci chiar nu-i loc să fie neagră. Şi ce vrei să spui cu gri? Măi băiatule, vino-ţi în simţiri!

Cu timpul focul s-a mai potolit, şi acum mă uit amuzat la alţi "extremişti" şi mă bucur că, în parte, am scăpat de meteahna asta. Dar de ce, te întrebi poate, toată această blablabla despre ciudaţi? Şi mai ales ce-are-a face cu licoarea aia de-o scurgem noi de prin pahare pân' la ultimul stop? Ei bine, n-o să vă vină să credeţi, însă de când m-a apucat damblaua cu vinul (după o cinstită şi statornică prietenie de fio 14 ani cu berica) am început să mă uit şi eu la somităţile de prin "lumea" asta: degustători, specialişti, autori de cărţulii -- ce mai, toată floarea cea vestită. Şi nu pot să nu remarc, cu amărăciune şi adâncă mâhnire, că şi aici dai de extremişti. Care ridică-n slăvi vinul de parcă ar fi singura băutură de pe lume (o fi, fraţilor, da' mai gustaţi şi altceva!), care musai trebuie "împerecheată" cu tot ce mişcă pe pământul ăsta: aperitive, felul 1,2,3,4, desert, cafea şi - de ce nu - şi cu sexul de după! Hai las-o-n colo, frate, acum dacă ne dăm rotunzi cu vinurile, nu mai putem să bem o apă la aperitiv şi un fresh de portocale la desert.

Care va să zică, dacă-i vin, adică dacă eşti "cu noi", atunci e kinjiru să mai pui botu' pe poşirci gen bere. Că nu-i de bon ton. Hmmm. Ce ziceam eu: extremism. Sau poate c-o fi omul ăsta, după atâta amuşinat de soiuri şi cheltuială cu vinul, atât de dornic să-şi etaleze comorile în public, încât un singur fel de vin la o masă nu-i prilej îndestulător.

Să fie la ei acolo, eu unul n-am chef să mă las manipulat de acest soi de "cunoscători" şi "experţi" în d'ale vinului, care din partea mea pot să-şi ţină pentru ei sfaturile astea preţioase.