vineri, 31 iulie 2009

Găina bătrână face ciorba bună?

Sau nu-i aşa? Unul din miturile viticulturii este că vinurile produse din viţe bătrâne sunt mai concentrate, mai complexe, mai de calitate. Acest lucru este repetat atât de des prin toate publicaţiile, blogurile sau discuţiile dintre pasionaţii vinului, încât nu-l poţi trece cu vederea: ceva, ceva o fi adevărat. Că nu există nicio definiţie unanim acceptată a sintagmei "viţă bătrână" sau că termenul nu este definit în nicio legislaţie din lume, asta e mai puţin important. Cine crede, crede, cine nu, nu.

Dar haideţi să vedem cum anume poate fi explicat - dacă poate fi explicat - acest mit sau zicală sau cum vreţi să-o numiţi. O presupunere ar fi că viţele bătrâne au cantităţi mai mari de masă lemnoasă perenă, care le ajută să înmagazineze mai mulţi carbohidraţi pe perioada iernii. Acest lucru poate fi adevărat şi în cazul viţelor mai tinere susţinute pe sisteme de spaliere ce păstrează mai mult lemn.

O altă explicaţie ar fi că viţele bătrâne au rezerve tampon împotriva stresurilor produse de mediu, comparativ cu viţele tinere, cărora le lipsesc aceste rezerve. Ele nu au nici masă lemnoasă care să le ajute iarna, şi nici rădăcini suficient de adânci, care să le ajute pe timp de secetă sau din contră, când există exces de apă.

Însă se ştie că şi viţele tinere pot produce vinuri de excepţie. Acest lucru se poate datora tocmai faptului că ele au în mod natural o vigoare redusă datorită rădăcinilor mai puţin adânci, şi pentru că oferă strugurilor o expunere luminoasă bună. Dar şi viţele bătrâne au o vigoare redusă datorită diferitelor boli ce afectează masa lemnoasă şi datorită epuizării nutrienţilor din sol.

Cel mai probabil este că vârsta viei trebuie combinată cu tipul solului pe care este plantată şi cu condiţiile de mediu din respectiva regiune pentru a obţine ecuaţia calităţii. Un vin bun iese dintr-o vie aflată în echilibru, indiferent cum a fost atins acest echilibru.

Acestea fiind spuse, este destul de clar că în majoritatea cazurilor vârsta viţei de vie nu este neapărat factorul care influenţează cel mai mult calitatea vinului. De ce atunci atâta caz pe marginea subiectului? Asta-i o întrebare cu un răspuns ceva mai simplu: marketing, adică bani. Un producător care are posibilitatea de a produce un vin exclusiv din viţe bătrâne va avea grijă să scrie acest lucru pe etichetă şi va cere un preţ semnificativ mai ridicat pentru vin. Tot la fel cum un producător care va scoate un vin (super)premium din viţe de numai 3-4 ani va avea grijă să treacă sub tăcere acest "mic amănunt", pentru a nu contrazice opiniile deja formate ale majorităţii consumatorilor.

Mai multe puncte de vedere pe marginea acestui subiect destul de controversat puteţi găsi în aceste articole:

Age Matters - Michael Apstein
Yield vs. Quality - Jordan Ross
Debunking Wine Myths - based on an article by Dan Berger

miercuri, 29 iulie 2009

Vinul bun şi vinul de calitate: unul şi acelaşi lucru?

Ce este calitatea unui vin? Cum o recunoaştem? Suntem oare capabili s-o recunoaştem instinctiv, printr-un soi de reflex senzorial, sau este nevoie de experienţă, cunoaştere şi tehnică a degustării? Este oare calitatea vinului legată de ceea ce înţelege fiecare prin "vin bun", sau preferinţele personale nu au nimic de-a face cu calitatea vinului? Răspunsurile la cele de mai sus ne pot ajuta să lămurim mai bine răspunsul la întrebarea pusă de Cezar Ioan de la Vinul.ro într-un articol destul de comentat de pe blogul său.

Noţiunea de calitate este una destul de vagă şi alunecătoare. Toti o folosesc, dar înţeleg prin ea altceva: producătorii, consumatorii, criticii de vin, şi asta mai ales pentru că ei privesc vinul din altă perspectivă. Unii susţin că noţiunea de calitate este ceva subiectiv. Alţii sunt convinşi de contrariu.

Marele oenolog american Maynard Amerine a făcut o afirmaţie celebră: "calitatea unui vin este mai uşor de recunoscut decât de definit."

Influentul oenolog francez, Emile Peynaud, consideră calitatea vinului ca fiind ceva pur subiectiv: "Calitatea unui vin este totalitatea proprietăţilor sale, adică acele proprietăţi care-l fac acceptabil sau dorit. În fapt plăcerea pur subiectivă produsă de consumul unui vin este cea care condiţionează judecata."

Jamie Goode este de părere că "lumea vinului" nu este o entitate omogenă de consumatori, ci este compusă din (cel puțin) două categorii: cea a "vinului ca bun de larg consum" și cea a vinului "rafinat, de bună calitate".

Primii nu diferenţiază calitatea mai mult decât să considere un vin drept acceptabil sau nu, cântărindu-l la fel cum fac cu pâinea, cafeaua instant sau zahărul. Principala lor decizie de cumpărare este ca vinul să fie de calitate acceptabilă și la cel mai mic preț posibil. Consumatorii care fac ceva mai multă discriminare între produse pot face oarece diferențe între stilurile de vin sau între țările de proveniență a acestuia, însă tratează vinul tot ca un bun de larg consum, având curiozități intelectuale limitate cu privire la vin.

Cea de-a doua categorie este formată din cei care-și doresc ceva mai mult de la vin. Ei sunt interesați de diversitatea lumii vinului și de modul în care reușește acesta să transmită un simț al locului.

Această distincţie este necesară, întrucât discuţiile despre calitatea vinului, spune el, se referă cu precădere la cea de-a doua categorie, a vinului de bună calitate, context în care Goode susține că recunoașterea calității presupune învățare. Numai prin expune repetată și prin învățare putem începe să distingem vinurile bune de cele proaste.

Un articol despre calitate de pe website-ul autorităţii guvernamentale a vinului Australian Wine and Brandy Corporation afirmă următoarele:

"Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) defineşte calitatea ca "măsura în care un set de caracteristici inerente satisface cerinţele" şi merită considerat înţelesul acestei definiţii în legătură cu diferitele elemente ce intervin în lanţul de producţie a vinului. Pentru consumatorul care se gândeşte să cumpere un vin, satisfacerea cerinţelor este asociată cu calităţile senzoriale "intrinseci" ale vinului, adică gustul vinului, precum şi cu valoarea percepută a acestuia.

Valoarea depinde atât de calitatea intrinsecă, cât şi de imagine, care imagine rezultă din mai multe aspecte, cum ar fi modul în care vinul este marketat, premii şi medalii obţinute la concursuri, sau de modul în care este perceput producătorul vinului -- şi de cost. Astfel, un vin cu o calitate intrinsecă moderată dar cu un concept de imagine foarte reuşit, la un preţ relativ scăzut faţă de alte vinuri, poate fi considerat de consumatori ca având o valoare percepută ridicată.

Atributele de calitate senzorială intrinseci sunt mai importante mai degrabă pentru producător, întrucât optimizarea şi îmbunătăţirea acestora permit o creştere în ecuaţia valorii. Atributele cele mai apreciate diferă în funcţie de tipul consumatorului:pentru un vinificator acestea pot fi diversitatea şi persistenţa aromelor vinului, precum şi potenţialul lui de învechire; pentru un anumit consumator care cumpără un vin pentru o ocazie specială, aspectul vinului în pahar şi tipurile de arome pot fi mai importante".

S-au încercat mai multe metode ştiinţifice de determinare a calităţii vinului prin analize chimice (atât a vinului, cât şi a strugurilor din care e acesta produs), spectrometrie cu raze UV sau spectroscopie în infraroşu. Producătorii încearcă să găsească reţeta vinului perfect, sau măcar câteva indicii referitoare la calitatea vinului ce va fi obţinut din anumiţi struguri cultivaţi pe anumite loturi şi vinificaţi într-o manieră sau alta. Cu toate acestea, se pare că până şi adepţii metodelor chimice de evaluare a calităţii sunt de acord că acesta este până la urmă un proces organoleptic.

Aprecierea calităţii unui vin poate evoca în diverse persoane un răspuns primar de natură senzorială, de analiză cognitivă sau o reacţie afectivă, emoţională. De aceea putem afirma că vinul poate fi abordat din trei perspective: cea senzorială, ca răspuns la gust, miros şi senzaţii tactile, cea cognitivă, intelectuală şi cea afectivă, emoţională. Unii consumatori de vin pun mare accent pe miros şi pe gust, pe când alţii discută despre complexitatea aromelor sau analizează echilibrul dintre alcool şi acid într-o manieră foarte cognitivă. Invariabil, însă, toţi consumatorii ajung în cele din urmă la un răspuns afectiv, fie el pozitiv sau negativ.

Şi totuşi care sunt criteriile de evaluare a calităţii unui vin? Steve Charters propune un model de analiză a calităţii unui vin definit printr-un număr de dimensiuni ce descriu calitatea şi prin câteva criterii de apreciere (estetică dacă vreţi) a acesteia. Dimensiunile calităţii vinului includ:
  • dimensiuni extrinseci (centrate în principal pe producerea vinului), cum sunt calitatea strugurilor folosiţi şi procesele de producţie, şi
  • dimensiuni intrinseci (ce pot fi distinse în vin pe măsură ce acesta este băut), cum sunt
  1. - dimensiunea gustativă (gust, catifelare, corpolenţă, mouthfeel, echilibru, armonie, concentraţie, complexitate şi grad de interes),
  2. - dimensiunea paradigmatică (capacitatea de a reflecta caracterul de soi şi regiunea de cultivare),
  3. - potenţialul de învechire şi
  4. - plăcerea produsă.
Criteriile de apreciere (estetică) propuse de el sunt intensitate, unitate (care include armonie şi fineţe), complexitate şi interes (ce conţine şi concepte precum grad de noutate, distinctivitate şi memorabilitate).

Se poate remarca faptul că atât dimensiunile calităţii cât şi criteriile de apreciere tind să varieze de la senzorial (intensitate şi echilibru) către cognitiv (complexitate şi grad de interes, ambele necesitând un efort intelectual şi de concentrare în timpul degustării).

Criteriile preponderent senzoriale pot fi utilizate de mai toţi cei care beau vin, însă cele cognitive tind să fie adoptate mai mult de cei interesaţi de şi experimentaţi în vin. Criteriile cognitive sunt folosite pentru a face diferenţa dintre vinurile aflate la cel mai înalt nivel de calitate, pe când cele senzoriale sunt mai de interes pentru vinurile de calitate bună sau mediocră.

Unii cred că un vin de calitate este un vin corect, fără defecte. Deşi perfecţiunea tehnică nu este o dimensiune a calităţii vinului, calitatea presupune un prag de acceptabilitate tehnică, cum ar fi un nivel minim al aromei sau lipsa oricăror defecte substanţiale. Practic lipsa defectelor este un precursor al calităţii vinului, necesar dar nu şi suficient pentru excelenţă.

În concluzie, aş spune că un vin de calitate presupune absenţa defectelor, iar calitatea înseamnă lucruri diferite pentru diferiţi consumatori. Cu cât aceştia sunt mai sofisticaţi sau interesaţi de vin, cu atât intervin în discuţie criterii de apreciere cognitive a calităţii vinului suplimentar faţă de cele senzoriale, accesibile unei categorii mai largi de consumatori.

vineri, 24 iulie 2009

Dacă e miercuri, e Ginger!

Miercuri 23 iulie ne-am întâlnit din nou la Ginger ca să ne delectăm cu niscaiva cupaje roșii - asta era tema la origine. C-au apărut pe parcurs și câțiva pur-sânge n-a supărat pe nimeni, dimpotrivă :-))

Prietenul Alin a descris sârguincios tot ce ni s-a scurs pe esofage, așa că-i îndemn pe curioși să citească lista acolo. Dana și Ionuț ne-au adus (săr' na!) din Franța de la mama lor două cupaje, din care unul a fost chiar interesant: Belleruche 2007 produs de M. Chapoutier, Cotes-du-Rhones.

Însă gazdele Cezar și Doru au hotărât la un moment dat că-i vremea pentru altceva și au ițit un Passarowitz deschis de vreo 2 zile (deși păstrat la rece, nevidat) și au pus punct degustării. Deși gustasem vinul cu puțină vreme în urmă la degustările de joi de la Casa Presei Libere, și deși și acela fusese decantat vreo oră înainte de a fi împărțit audienței pofticioase, vinul gustat acum a fost o revelație în toată regula. N-am crezut nicio clipă că e posibil să (re)creezi din struguri mirosul inconfundabil dintr-o sfântă biserică. Știți voi, mirosul acela de lumânări, ceară, tămâie și încă ceva... Sublim.

Cele 3 înţelesuri ale terroir-ului

Am purtat o discuţie plăcută cu George Mitea pe marginea unui articol de pe blogul lui, Lucruri Bune, legată de terroir. Deşi împărtăşesc într-o oarecare măsură iritarea lui cu privire la abuzul acestui termen în scopuri de marketing, alte puncte de vedere exprimate de el au fost comentate de mine chiar la el pe blog.

Nu vreau să revin aici cu ceea ce am spus acolo, ci aş vrea numai să detaliez (*) ceea ce se înţelege prin terroir, pentru că da, nu există un singur înţeles al acestui termen complex, de unde şi infinitele (dar şi savuroasele!) discuţii pe marginea acestui lucru.

1. Un element al locului
Primul înţeles al terroirului este aceea că vinul posedă sau transmite un element legat de loc. Cu alte cuvinte, vinul exprimă anumite caracteristici aromatice influenţate de proprietăţile podgoriei sau regiunii din care provine. Aici apare o problemă: variaţia datorată mediului înconjurător afectează aromele pe mai multe planuri. Vinuri produse din struguri recoltaţi din zone diferite ale aceleiaşi podgorii pot avea gusturi sau arome diferite. Pe de altă parte, vinurile pot exprima anumite caracteristici comune arealului geografic mai întins, iar asta este uşor de acceptat la o comparaţie a unui Syrah produs pe Valea Ronului sau unul produs în Australia.

Face parte elementul uman din terroir? Este mai bine să excludem acest lucru din înţelesul termenului terroir, întrucât tot ansamblul de cunoştinţe şi practici despre viticultură şi vinificaţie este în zilele noastre foarte asemănător între regiuni şi chiar ţări pentru a-l mai lega în vreun fel de locul în sine.

Jeffrey Grosset din Clare Valley, Australia, este de părere că vinificarea nu face parte din terroir; o vinificare greşită poate interfera cu exprimarea terroirului, în timp ce vinificarea corectă îi poate permite exprimarea sa pură.

2. Podgoria
Un alt înţeles al terroirului este folosit la descrierea podgoriei însăşi: combinaţia de soluri, subsoluri şi factori climatici care afectează modul de creştere al strugurelui pe viţă, influenţând astfel gustul vinului produs din el. Descriptiv, dar cam banal, cam neincitant, nu-i aşa?

3. Gustul de terroir
Este un termen folosit pentru a descrie aromele presupuse a fi transmise de locul podgoriei respective. Unii spun că simt note de "terroir" în vinul pe care-l degustă. Acest înţeles este de departe cel mai neclar din cele trei, şi este greu de explicat, întrucât se bazează pe mecanisme ce nu pot fi demonstrate ştiinţific.

Legătura dintre tradiţie şi terroir este mai vizibilă în principal în aşa numita Lume veche, care a avut secole întregi timp să-şi perfecţioneze cunoştinţele despre solurile şi microclimatele proprii, cât şi despre soiurile care se potrivesc unei anumite regiuni.

Oponenţii noţiunii de terroir nu neagă ideea în sine - aceea că strugurii crescuţi în locuri diferite vor avea gusturi diferite - ci se opun abuzului şi ipocriziei în folosirea acestuia din motive pur economice. De pildă, Sean Thackrey din California, SUA, e de părere că francezii supralicitează importanţa terroriului pentru a mări valoarea de vânzare a podgoriei: proprietatea poate fi astfel vândută, transferată sau moştenită păstrând intactă valoarea vinurilor produse pe aceasta, calităţile strugurilor fiind atribuibile în mod direct proprietăţii însăşi, şi nu specialiştilor din vie sau din cramă.

(*) punctele de vedere exprimate aici sunt adaptate după The Science of Wine - From Vine to Glass de Jamie Goode.

joi, 23 iulie 2009

E vară, căldură mare, mon cher, bem un vin?

Cu plăcere! Dar ce vin? Mulţi dintre noi au cumpărat cel puţin o dată (şi au înjurat de cel puţin acelaşi număr de ori) o sticlă cu vin oxidat, cu defecte, datorită condiţiilor improprii de transport şi depozitare a vinului. Unii au fost mai "norocoşi" şi s-au pârlit cu doar câţiva leuţi, alţii n-au scăpat la fel de uşor. Haideţi să explorăm împreună efectul temperaturii asupra vinului şi câteva aspecte ale traseului unui vin de la producător la consumatorul final, şi să încercăm să înţelegem la ce este supus un vin în fiecare etapă.

Diverse studii au arătat că depozitarea vinului pe o durată de 12 luni la temperaturi de 30 de grade conduce la scăderea calităţii vinului şi la apariţia defectelor aromatice. Temperaturile ce depăşesc 40 de grade pot induce modificări vizuale şi senzoriale în vin în numai câteva zile. Temperaturile maxime de stocare a vinului nu trebuie să depăşească 25 de grade pe durate mai lungi de timp sau 40 de grade pe durate scurte, dacă vrem ca vinul să mai poată fi comercializat. În afara plajelor de temperatură în care trebuie păstrat un vin, mai există şi variaţiile de temperatură diurne (noapte-zi) şi sezonale (vară-iarnă), care sunt extrem de dăunătoare mai ales vinurilor bătrâne.

De ce atâta caz pentru temperatura de păstrare a unui vin? Ştim că un vin destinat îmbătrânirii are nevoie de un anumit timp - de multe ori măsurat în ani - pentru a evolua şi a-şi dezvolta acel buchet de sticlă după care ne înnebunim cu toţii. În sticlă au loc reacţii chimice, care au nevoie de un anumit timp pentru a schimba vinul şi a ajunge la rezultatul aşteptat. Dacă le grăbim, şi asta se întâmplă odată cu creşterea temperaturii, ele se vor petrece într-un ritm accelerat. Din păcate, calitatea rezultatului nu va mai fi cea aşteptată. În plus, apar şi anumite reacţii nedorite, care nu ar fi avut loc dacă vinul ar fi fost păstrat în plaja de temperatură corectă.

S-a demonstrat că viteza reacţiilor chimice din vin se dublează la o creştere a temperaturii cu 8 grade. O lună de zile pe care o petrece un vin la o temperatură de 33 de grade echivalează cu o îmbătrânire în condiţii corecte între 4 luni şi 18 ani! Temperaturile excesive chiar şi pentru câteva ore pot avea efecte devastatoare asupra vinului, conducând la arome nedorite de oxidare, anumite reacţii chimice din vin petrecându-se cu viteze de până la 56 de ori mai mari. Ce mai contează că păstrăm apoi vinul în propria pivniţă cu temperatură controlată, dacă vinul a fost copt undeva pe un doc sau într-un depozit sufocant de fierbinte?

La producător se presupune că vinul este păstrat în condiţii ideale, adică între 15 şi 20 de grade. Nu vorbim aici de îmbătrânirea vinului în vinoteci sau pivniţe cu temperaturi constante de 11-13 grade, ci de vinul destinat expedierii în lanţul de distribuţie. Un producător industrial (din big four), ce produce 10-15 milioane de litri de vin, întâmpină dificultăţi reale cu păstrarea unei cantităţi atât de mari de vin în condiţii optime, fără a-i afecta calitatea sau potenţialul de îmbătrânire. Mai ales dacă ne gândim la un producător a cărui capacitate de producţie a crescut accelerat, fără a-i lăsa timp suficient pentru a-şi mări suprafeţele de depozitare.

Unele magazine de specialitate încearcă să prevină deteriorarea vinului păstrând majoritatea cantităţilor cumpărate chiar la producător. Acest lucru nu se întâmplă, din păcate, şi cu vinurile de import.

Unii producători şi-au creat propriile depozite regionale, care să le permită o acoperire optimă a cererii de vin. Un loc suplimentar, deci, care necesită un control strict al temperaturii. Totuşi, datorită presiunii de a economisi bani în lanţul de distribuţie, depozitarea nu prea reuşeşte să ajungă pe agenda de lucru a producătorilor.

Vinul ajunge de cele mai multe ori la marile reţele de retail şi engross gen Carrefour, Cora, Kaufland, Real, Metro, sau în depozitele lanţurilor de supermarketuri, unde sunt iarăşi depozitate. O parte din stoc ajunge pe raft, iar restul rămâne în depozit.

Dacă transportul de la producător la depozitele regionale sau către angrosişti sau retailişti s-ar face cu maşini frigorifice cu temperatură controlată, totul ar fi în regulă. Însă acest lucru nu se întâmplă, iar vinul mai petrece câteva ore bune, dacă nu chiar câteva zile, în temperaturi chiar şi de 30-50 de grade pe timpul verii. Asta în condiţiile ideale în care marfa este încărcată din depozit în maşină şi din maşină în depozit fără a fi nevoită să aştepte în soare sau frig câteva ore.

Ce se întâmplă cu vinul odată ajuns la retailer sau supermarket? O parte ajunge pe raft, în căldura din magazine, iar cealaltă rămâne în depozitul local, în condiţiile pe care le poate acesta oferi. Dacă are noroc şi consumatorul îl preferă, vinul petrece puţină vreme pe raft. În caz contrar, însă, el poate sta zile sau chiar săptămâni în aceste condiţii necruţătoare.

Unii retaileri, cum este Metro Băneasa, şi-au creat zone restrânse în care păstrează vinurile de o anumită calitate. Acest lucru joacă un dublu rol: cel evident de păstrare a vinului scump în condiţii bune, şi al doilea de a impresiona şi a conferi încredere consumatorului.


Vinurile de import sunt din păcate şi mai afectate de condiţiile de transport. Asta dacă producătorul sau distribuitorul nu-şi iau măsuri de precauţie, cum ar fi utilizarea de containere cu pereţi izolatori şi vehicule frigorifice. Nu trebuie să mergem cu imaginaţia mai departe decât la stivele de containere ce aşteaptă uneori în docuri zile întregi încărcarea pe vapor.

Pentru a asigura calitatea vinului pe durata transportului, un producător poate păstra probe din vinul expediat la temperatură corectă pentru comparaţie. De asemenea, el poate instala în fiecare container sau maşină de transport un înregistrator de temperatură, ale cărui date pot fi analizate cu uşurinţă la destinaţie. Costul unui astfel de dispozitiv este în jur de 70-100 EUR.


Ce face totuşi un producător pentru a-şi păstra cinstea obrazului? Din păcate, mai nimic. Odată vândută, marfa nu mai este proprietatea producătorului, care de cele mai multe ori este bucuros că măcar a reuşit s-o vândă. El nu are niciun interes să se certe cu marile lanţuri de distribuţie sau cu cei din HORECA pe astfel de teme, mai ales într-o piaţă atât de înapoiată cum este cea din România. Interesant este că Protecţia Consumatorului nu intervine şi nu sancţionează vânzătorii pentru depozitarea în condiţii improprii a unui produs alimentar perisabil. Poate că totuşi Patronatul Naţional al Viei şi Vinului (PNVV) ar trebui să insiste ca pe contraeticheta sticlelor de vin să se inscripţioneze plaja de temperatură în care trebuie păstrat vinul?

Ce opţiuni are un consumator când are ghinionul să dea peste un vin oxidat, îmbătrânit prematur datorită proastei depozitări? Unii susţin că el ar trebui să returneze vinul magazinului care i l-a vândut, aşa cum se întâmplă în ţările civilizate. Însă ce te faci dacă şi tu ai păstrat vinul câteva zile, săptămâni sau chiar luni înainte de a-l deschide? Mai poţi da vina exclusiv pe vânzător? Te mai crede cineva? Lucrurile nu stau mai bine nici la restaurante, unde în afara unui defect care să-ţi mute nasul din loc - deci uşor de demonstrat - totul ţine de chelner sau de şeful de sală. Dacă producătorul ar informa restaurantul la momentul vânzării vinului că acceptă "no questions asked" retururile sticlelor considerate defecte de clienţi - într-o cantitate rezonabilă, ca să prevenim abuzurile - cred că lucrurile ar începe să se mişte în direcţia firească.

Cum se face atunci că atât de multe vinuri ajung totuşi în stare foarte bună la consumatorul final? În primul rând, vinurile destinate consumului imediat şi care au dever suficient de mare nu petrec de multe ori prea mult timp în condiţii improprii. În al doilea rând, cei mai mulţi producători expediază vinul în perioadele reci, până la instaurarea căldurii verii. În rest, noroc că avem o ţară mică!

Câteva articole utile pe această temă:

miercuri, 22 iulie 2009

Cum ar fi, oare?

Pentru că am tot citit în ultima vreme diverse articole dedicate problematicului turism oenologic din România, m-am gândit să vă propun câteva crame mai puţin tipice, care constituie în sine obiecte de atracţie turistică. Din păcate nu este nici una localizată în ţara noastră, dar asta cred că este de la sine înţeles :-)


Cum ar fi să vizitezi o astfel de minune arhitecturală? Ce ţi-ar spune ea despre oamenii care fac vinul, sau despre vinul însuşi?




Cum ar fi, oare, să deguşti vinurile casei într-o astfel de sală? Chiar alături de butoaiele de vin, ascultându-le atent cum se dezvoltă?


Cum ar fi, oare?










Ar stimula astfel de minuni firavul turism oenologic de la noi? Este, oare, nevoie de chiar atât de mult?

Dar astea sunt simple întrebări, fără un răspuns imediat. Iată şi topul celor 10 minuni arhitecturale ale lumii vinului. Enjoy!

luni, 20 iulie 2009

Educarea consumatorilor de vin: qui prodest?

Se discută mult în presa de vin și în articolele despre vin din presa generală despre "educarea" consumatorilor. Cum să explicăm oamenilor că vinul roșu este preferabil celui alb, că vinul sec este preferabil celui dulce, că vinul de calitate primează celui ieftin? Care este, de fapt, necesitatea acestei educări, în afară de manipularea preferințelor consumatorilor spre direcția dorită de producători şi de distribuitori? Sau ne referim la un standard al gustului aici, unde noi românii nu putem rămâne ancorați în trecutul tributar vinurilor dulci în dauna vinului roșu sec, mai trendy în lume. Nu știu exact.

Însă știu că omul alege vinul
1. pe care și-l permite (în funcție de scopul pe care-l atribuie consumului de vin: beau mult vin, preferabil șpriț, ca să pot sta la taclale cât mai mult timp fără să mă fac pulbere, prin urmare cumpăr un vin ieftin, poate chiar vărsat, sau mă rezum la un vin premium, pe care-l savurez)
2. de care a auzit că e bun (din varii surse, în funcție de gradul de sofisticare al consumatorului respectiv: cei care preferă vinul ieftin sunt de obicei tributari părerilor comune, stereotipe, de genul "e bun vinul de Sarica-Niculițel, c-am fost eu acolo cu nu știu cine și am văzut ce crame șmechere au măi nene!", mergând până la cei care nu cumpără un vin până nu fac cercetări pe net pentru a găsi mai multe opinii despre respectivul vin)
3. care corespunde gusturilor personale.

Sunt de acord că gusturile se educă, însă la noi parcă această educare a devenit un leit motiv, un scop în sine, ceva fără de care progresul viticulturii române nu poate avea loc. Toată lumea dă vina pe lipsa de educație a consumatorului, perpetuând o stare generală de nemulţumire:
- Producătorul este nemulțumit că se preferă vinul produs în propria gospodărie sau cel de import.
- Statul e supărat pe cei care-şi produc tulburelul în propria gospodărie, şi pe falsificatorii de vin, pentru că nu câştigă mai nimic de pe urma lor.
- Producătorul mai e nemulțumit și că se preferă vinul dulce sau demidulce în dauna celui sec, pe care l-ar putea și exporta cu mai mare succes.
- Producătorul de vin cinstit e supărat pe lipsa de discernământ la raft între un vin corect și unul manipulat, dar mai ieftin. Foarte justificat acest punct.
- Presa de vin e supărată pe consumatorii care cumpără vin defect din magazine, pentru că asta duce la erodarea încrederii în vinul generic, și nu doar în respectivul produs defect.
-Presa de vin mai este supărată pe lipsa de sofisticare a consumatorului, căci ce presă poți face pentru vinuri de masă sau vărsate?
- Posesorii de magazine de profil sunt supărate pe lipsa de înțelegere a consumatorilor a valorii adăugate de respectivele magazine. Consumatorul insistă să cumpere din marile lanţuri de discounteri.
- Iubitorii de vin bun sunt supăraţi pe marea masă a consumatorilor de rând, pentru că aceştia cântă în struna producătorilor de vin mult, prost şi incorect, în loc să-i boicoteze şi să-i forţeze să producă vin corect.

Cum poate fi educat consumatorul să cumpere un vin care lui nu-i spune nimic (sec în loc de dulce, roșu în loc de alb), pe care să plătească mai mult decât își dorește sau își permite, dintr-un loc care e mai scump și care nu garantează implicit un produs sănătos (în sensul de lipsit de defecte datorate stocării, manipulării, transportului)? Şi, de fapt, de ce trebuie el neapărat educat? Întotdeauna va exista marea masă a consumatorilor oricărui produs alimentar, care va opta pentru preţul cel mai mic, deşi ştie că asta atrage după sine şi o calitate pe măsură. N-am remarcat un astfel de fenomen în piaţa berii, unde există cam aceleaşi segmente de calitate.

Un individ poate fi "educat" atunci când este conştient că are anumite lipsuri informaţionale. El este atunci deschis, receptiv la diversele surse de informare, iar mesajul nu se iroseşte în vânt. În celelalte cazuri, mie îmi sună ori a evanghelism ori a interes. Înclin mai mult spre a doua variantă.

P.S. Nu mă refer aici la educarea făcută prin cărţi, reviste, sau website-uri şi bloguri de profil, care oricum îi atrag pe cei deschişi deja educării. Ca să nu avem discuţii :-)

sâmbătă, 18 iulie 2009

Cui îi pasă de un blogger de vin?

M-am întrebat acum ceva vreme de ce le pasă producătorilor sau vânzătorilor de vin de bloggerii de vin? Ce arme sau atuuri au aceștia de trezesc interesul profesioniștilor?

Haideți să vedem ce anume face ca un blogger de vin să fie de (oarece) interes pentru un producător de vin:
  1. Își strigă părerea în gura mare și public, atingând potențial o audiență destul de largă. Dacă este un blogger de succes, audiențele sunt semnificative. Deși nu este nevoie neapărat de asta, dat fiind că mesajul rămâne publicat și poate fi receptat multă vreme după aceasta.
  2. Este o persoană dezinteresată, care spune ce gândește cu mai multă sau mai puțină diplomație. Unii pot fi chiar crud de sinceri, și combinat cu punctul 1 poate constitui o problemă sau o oportunitate de PR pentru un producător.
  3. Este un pasionat de vin și de lumea vinului. Altfel de ce și-ar irosi timpul meditând pe această temă și informându-se continuu pe acest subiect? Sau banii cumpărând într-una vinuri?
  4. Știe să deguste un vin. Nu avem aici de-a face cu marea masă a amestecătorilor de vin cu apă bulbucată, ci de un individ ce are măcar cunoștințele și tehnicile de bază pentru a aprecia un vin. Asta nu-l face un specialist sau un profesionist, însă niciun producător nu-și lansează vreun vin țintind exclusiv profesioniștii din branșă, corect?
  5. Punctele 3 și 4 îl transformă mai devreme sau mai târziu într-o persoană care influențează opiniile despre vin ale celor din jurul său. Asta e valabil pentru orice subiect în care cineva este cunoscător și pasionat.
Punctul 4 poate fi completat cu 4a. Știe să aleagă un vin. Mă refer aici la faptul că un pasionat de vin află destul de repede că vinul este ceva perisabil și că trebuie stocat în anumite condiții. După ce a luat suficiente țepe plătind bani grei pe vinuri ce au făcut imediat cunoștință cu chiuveta din bucătărie, el a învățat cum și mai ales de unde trebuie cumpărat un vin. Iar asta elimină din start eschivele producătorilor de genul vinul ăsta precis era greșit păstrat, sau era servit la temperatura greșită etc., etc., etc.

Cei mai mulți bloggeri sunt doar pasionați de vin și nu mari specialiști. Și articolele scrise pe net de aceștia țintesc sau sunt țintite de alți pasionați de vin ca și ei. Și cine spune că audiența unui producător de vinuri de calitate nu este formată tocmai din astfel de indivizi?

vineri, 17 iulie 2009

Degustarea de joi de la Cafeneaua de Presă (şi) cu Agricola Stirbey

La a doua mea participare la degustarea de joi organizată la Cafeneaua de Presă de Vinul.ro, Vinexpert şi diverşi producători ne-am întâlnit cu vinurile produse de Agricola Stirbey şi prezentate chiar de vinificatorul acestora, Oliver Bauer. De asemenea, Cramele Halewood, prin brand managerul lor, somelierul Alfred Binder, au prezentat 2 importuri şi Cabernet Sauvignonul lor 2006 din gama Hyperion. Degustarea a fost deschisă de Cătălin Păduraru, care a punctat de-a lungul după-amiezii aspecte interesante despre vinurile degustate şi contextul actual al acestora în piaţa locală.

Deşi nu s-a bucurat de aceeaşi abundenţă de participanţi ca evenimentul anterior, vinurile au fost în mare parte foarte bune, organizarea de asemenea, iar prezenţa lui Oliver Bauer şi a lui Cătălin Păduraru au adus un apreciat plus de valoare.

M-am reîntâlnit cu mare plăcere cu Cabernet Sauvignonul celor de la Halewood, primisem o sticlă la participarea la evenimentul Riedel de acum câteva luni. Deşi vinul nu a fost aerat înainte de a fi servit, aşa cum am facut-o eu cu sticla amintită, vinul a fost la înălţime, cu un nas nemaipomenit, ce mi-a amintit de Enira, cupajul produs de un enolog francez în Bulgaria. Vinul este încă tânăr şi plin de forţă, iar Alfred Binder ne-a spus că provine din viţe de vie încă tinere.

Stirbey ne-a impresionat cu noul Sauvignon Blanc Vitis Vetus 2008, care a ţinut să ocupe un loc în memoria noastră olfactivă printr-un final superb (în ciuda nasului ceva mai reţinut), apoi a continuat cu o Fetească Regală Genius Loci 2006, pe care mă bucur c-am avut ocazia s-o cunosc (după cum poate ştiţi, vinurile din gama Genius Loci se pot degusta şi achiziţiona numai la locul faptei, adică la crama unde sunt produse, Drăgăşani).

După un Novac 2006, pe care l-am salutat ca pe un vechi prieten alături de Radu Rizea - un alt fan declarat al acestui vin - Oliver Bauer ne-a pus alături pentru comparaţie două ediţii ale Merlot-ului său, cel din excelentul an 2004 şi cel din mai obişnuitul 2006. Chiar dacă Oliver Bauer ne-a spus că vinul din 2004 este aproape închis, pe mine m-a impresionat profund, şi nu am fost singurul căzut în admiraţie.

În concluzie, din nou vinuri de excepţie, într-un ambient plăcut, relaxat şi informal, alături de oamenii care au creat parte din vinurile degustate. Vă puteţi imagina un sfârşit de zi mai plăcut?

marți, 14 iulie 2009

2005er Bernkasteler-Kueser Weisenstein Riesling Spatlese

Oau, ăsta da nume de vin! Scurt, sonor, ușor de reținut :-) Ei bine, n-avem ce face, ăștia-s nemții: nume lungi, lucruri bune.

Comparativ cu celălalt riesling comentat acum câteva zile, aveam acum de-a face cu un exemplar din cealată regiune faimoasă din Germania, și anume Mosel-Saar-Ruwer. Vinul este produs de DRK-Sozialwerk în Bernkastel-Wittlich, este demidulce și are 11% alcool. Strugurii sunt culeși la un grad de coacere mai avansat față de primul (avem aici un Spatlese fata de Kabinett), deci vinul de față se pretează, cel puțin teoretic, la învechire. Dacă o fi așa, n-o să aflați de la mine, pentru că am făcut o pasiune pentru riesling și rup tot!

Vinul are o culoare aurie superbă, un nas puternic dar fin de miere, citrice și tușe minerale, completate de vagi note florale, un atac blând care învăluie gura în senzații dulci, mieroase, punctate de aromele citrice, completate de un final pe măsură, elegant. Un vin foarte plăcut, deși nu se ridică la înălțimea rieslingului de la Dr. Thanisch produs chiar în aceeași regiune.

duminică, 12 iulie 2009

Villa Gutenberg Johannisberger Erntebringer 2006 - Riesling Kabinett

Nas puternic cu arome fine de lime, lămâie și miere, cu vagi note minerale, un atac blând și dulceag de fructe echilibrat de aciditatea fermă, final mediu, proaspăt, puțin prea acid și un pic dur pe fundul limbii (puțin verde), ce strică impresia excelentă de până acum.

Vinul este vinificat demidulce cu doar 9,5% alcool, iar zahărul rămas este echilibrat foarte plăcut și măiastru de aciditate și parfumul puternic. Păcat de duritatea de pe final.

Vinul este produs de Richard Nagler în regiunea Rheingau, în care deține podgorii pe o arie foarte întinsă (între Rudesheim și Hochheim), ceea ce conduce la crearea unor vinuri cu caracter diferit în funcție de microclimatul podgoriei respective.

Pentru că tot am reușit să achiziționez 4 rieslinguri diferite de la acest producător, vom vedea împreună cam pe unde se situează calitativ Villa Gutenberg.

miercuri, 8 iulie 2009

Mustoasă de Recaș 2008 - Limited Release

Am încercat pentru prima dată acest vin pe undeva prin primăvară la unul din primele grătare din sezon, însă nu pot spune că s-a potrivit prea bine. Însă vinul mi-a mirosit destul de bine și am decis atunci c-am să-l mai încerc. Asta am și făcut. Am dat un ocol pe la magazinul Recaș din spatele liceului Șincai (unde era o temperatură de 27 de grade înăuntru) și-am ridicat o sticlă. Pe care am perforat-o azi. Și iată ce zăcea înăuntru:

Un vin cu un nas proaspăt de intensitate medie, citric și cu note de soc, cu un gust lejer de pere, miere și note minerale, puțină perlație, și un final citric mediu spre lung. Restul de zahăr - căci vorbim despre un demisec aici - echilibrează plăcut ansamblul, fără a ieși în evidență. Vin plăcut, de vară, pe care l-am asortat cu rezultate destul de bune cu un pui cu salvie și lămâie preparat după rețeta lui Radu.

Și acum mă grăbesc să trag un ochi pe blogul lui Cezar de la vinul.ro, care a degustat acest vin săptămâna trecută. N-am vrut să trișez, așa că nu i-am citit notele de degustare înainte să scriu acest articol. See ya!

Crama din salină

Parcă în ciuda pesimismului nostru neaoş vizavi de soarta turismului românesc şi a neîncrederii în viitorul vinului de pe plaiurile mioritice, am găsit pe net o prezentare a unei altfel de crame: crama din salină.

Este vorba despre salina Praid din judeţul Harghita în incinta căreia, la 80 de metri sub pământ, a luat naştere Galeria Vinurilor Europene, într-un decor nemaipomenit.

Nu ştiu dacă şi turiştii individuali sunt bineveniţi, pe pagina lor de prezentare fiind descrisă doar oferta pentru grupuri, însă această cramă inedită adaugă fără discuţie un element de valoare pe harta turistică a României.

P.S. Dacă a vizitat cineva salina sau are mai multe informaţii despre ea, îl rog să mă contacteze.

Când webdesignerul îţi sapă afacerea în loc s-o ridice

Am aflat cu mare plăcere că avem un nou magazin de vinuri online. Şi nu unul orişicare, ci aparţinând unui nume serios din domeniu: Sergiu Nedelea, unul din somelierii români de frunte.

Ceea ce m-a întristat a fost uluitoarea paradă de agramatisme pe care a făcut-o, chiar pe prima pagină, proiectantul acestui website. Am numărat nu mai puţin de 6 greşeli în numai 6 propoziţii/fraze, printre care câteva greucene gen "a-ţi" şi "găsea-ţi". Tu câte găseşti?

Aşa ceva nu este acceptabil într-un business profesionist, mai ales în etapa de startup. Sergiu, nu mai lăsa pe oricine să-ţi strice imaginea, mai ales pe banii tăi. Că-i păcat de ei.

duminică, 5 iulie 2009

Prince Stirbey Crâmpoșie Selecționată 2008

Pentru cei care se întreabă ce este crâmpoșia sau care socotesc că titlul acestui vin are o sonoritate curioasă, Crâmpoșia este un vechi soi românesc specific zonei Drăgășanilor, unde s-a dezvoltat și a căpătat renume. Inițial acest soi de strugure avea dublă întrebuințare, fiind cultivat și ca strugure de masă, și pentru vin.

Eu mi-l amintesc în mica vie a bunicilor din Balș (de pe lângă Craiova), deși acolo se chema băldoaie. Un strugure care era păstrat în pivniță peste iarnă, rezistând uneori chiar și până la Paște (firește, asta dacă nu dădeau prea des iama-n el dracii de copii!).

Soiul a fost îmbunătățit, noiul soi chemându-se crâmpoșie selecționată, care a scăpat de multe din tarele soiului original, fiind folosit exclusiv pentru vinificație. Cei care vor să afle mai multe despre acesti străvechi soi românesc pot citi aici excelentul articol scris de Dr. Pușcă.

Dar să vedem ce-i cu vinul. Părerea mea: nas elegant floral cu nuanțe citrice, gust proaspăt, fructuos, cu vagi note minerale și ușoară perlație ce-i accentuează prospețimea, plăcut, cu un final mediu spre lung proaspăt, ce amintește de gref și coajă de lămâie.

Părerea lor: Un soi autohton din podgoria Drăgășani, fermentat la o temperatură redusă care dezvoltă astfel arome proaspete de pere și mere. Împreună cu acididatea plăcută, rezultă un vin potrivit pentru orice ocazie.

Eu l-am încercat alături de un pui cu lămâie și pătrunjel cu garnitură de cartofi la cuptor cu rozmarin și s-a potrivit de minune. Vinul a avut suficientă aciditate pentru a ține piept sosului cu lămâie, și suficientă intensitate aromatică pentru a balansa rozmarinul și pătrunjelul. Super!

joi, 2 iulie 2009

Buchet de Oprișor la Cafeneaua de Presă

Asta a fost tema întâlnirii de azi de la Cafeneaua de Presă din incinta Casei Scânteii: degustare de Oltenia. N-a fost toată Oltenia, n-a fost nici măcar o parte a Olteniei, ci a fost vorba despre Cramele Oprișor, pe care unii le cunosc sub numele de Carl Reh. Investitorul german s-a decis în sfârșit să dea mână liberă celor care au mizat pe vinurile care reflectă specificul locului, renunțând la dominația gamelor internaționale: bye bye Val Duna și River Route, welcome Măiastru, Caloian, Rusalcă, Passarowitz și Smerenie.

Cu sprijinul celor de la Vinul.ro, organizatorii seriei de degustări de joi, și a celor de la Vinexpert - care ne-au oferit pahare demne de unele din vinurile degustate - evenimentul a strâns laolaltă un public numeros, curios să afle noile creații ale echipei de la Cramele Oprișor și despre cupajele lui Liviu Grigorică, vicepreședinte ADAR, care a și prezentat toate vinurile.

Degustarea a debutat cu un Sauvignon Blanc din gama Măiastru, care a arătat că se pot crea și vinde vinuri rezonabile calitativ la prețuri mai mult decât rezonabile, urmat de o Rusalcă Albă, un cupaj care pe mine m-a dezamăgit prin lipsa de intensitate și de nuanțe olfactive, ca să nu mai amintim gama de preț de circa 60 RON în care se poziționează. Au urmat tot din gama Măiastru, gama entry level, o Fetească Neagră și un Merlot, ambele plăcute, deși probele au depășit cu mult temperatura recomandată de degustare, ceea ce le-a redus aciditatea și a înnecat vinurile în vapori de alcool.

Drăgaica Roșie ne-a întâmpinat un pic mai rece decât ghinionistele colege de dinainte, exprimând o complexitate mult așteptată și deja familiara aromă de Oprișor, pe care o regăsesc în mai toate vinurile produse în 2007 și 2008 de către acest producător. Un vin de aprofundat cu siguranță.

După o pauză de reculegere a sosit, carafat de spectacol într-un frumos decantor Riedel, cupajul Smerenie. După care ne-a fost prezentat cupajul Passarowitz 1718, din aceeași gamă de lux. Vinuri de reflecție solitară, cu evoluție în pahar, complexe, interesante și cu... buchet de Oprișor. Mai fin, mai cizelat parcă de astă dată, dar fără dubiu aceeași aromă greu de confundat. Să fie terroir-ul?

Gama Caloian am încercat-o la fel de caldă ca și vinurile roșii din gama Măiastru, așa că n-am nimic de spus despre ea. Dacă n-aș fi avut ocazia să încerc o sticlă de Merlot Măiastru la temperatura corectă, nici nu mi-ar fi păsat de aceste două game ale celor de la Oprișor. Și le-aș fi făcut o mare și nemeritată nedreptate.

În concluzie un eveniment reușit, ce a reunit vinuri de calitate bună sau excelentă, prezentate chiar de creatorul celor mai interesante dintre ele.
Blog Widget by LinkWithin