Cupaj sau soiuri pure: unde găsim perfecțiunea?

Nu știu de ce, dar mie cupajele dintr-un număr amețitor de mare de vinuri, uneori dus până spre porțile absurdului, îmi creează o senzatie de oarece disconfort. Știu foarte bine că se poartă, că e la modă, că în celebrul Chateauneuf du Pape sunt permise chiar și 13 (!!!) soiuri, însă parcă prea ajungem să dregem busuiocul și să nu prea mai conteze soiurile individuale. Ce dacă anul ăsta n-a prea ieșit Cabernetul, îl dregem cu puțin syrah, grenache sau mai știu eu ce alt soi de strugure. O merge mai bine la anu'.

Mi se pare că măiestria stă și în perfecțiunea cu care îngrijim și vinificăm fiecare soi, iar aceasta se pierde, nu mai are nicio identitate într-o mare de soiuri melanjate și răs-croite, cu (eventuale) adaosuri de acizi, zahăr sau altele. Ce terroir mai reflectă 13 vinuri amestecate între ele, culese de pe parcele la distanță de-o lovitură de AG una de alta?

Știu din industria tutunului că dependența de un anumit soi -- ce poate varia în calitate de la un an la altul -- se compensează prin creșterea numărului de soiuri ce formează blendul de tutun din țigară. Acest blend poate compensa cu relativă ușurință variațiile soiurilor, an de an. Însă acest lucru nu face altceva decât să ducă la standardizare, la anonimizarea produsului și nicidecum la conturarea unei individualități locale. Este exact așa cum ne-au obișnuit multinaționalele: McDonald's și Coca Cola au (cam) același gust în Franța, Japonia sau Africa. Vrem oare asta și în lumea vinului?

Celebrele nume mari din Bordeaux lucrează pe cupaje, nu neapărat din multe soiuri, ci (și) din același soi vinificat separat, apoi asamblat, astfel ca an de an produsul final să fie cam la fel. Să nu dezamăgim investitorul care se așteaptă la ceva anume când scoate din portofel o sumă care nu mai reflectă demult valoarea reală a produsului. Este oare bine? Sau e doar comerț?

Poate că firea mea cu înclinații spre individualism mă face să admir mai degrabă perfecțiunea rezultată dintr-un soi pur și nu dintr-un melanj. Este mai dificil, dar și satisfacția este pe măsură. Admit că un producător nu-și poate risca recolta unui an mizând exclusiv pe soiuri pure. În definitiv vorbim de agricultură și de capriciile vremii, greu de ocolit sau compensat. De înțeles, dacă nu și de apreciat.

Mă uitam recent pe broșura de prezentare a unui producător local de vinuri corecte și foarte bune, după părerea mea. M-a frapat să văd că noile vinuri poziționate cu surleși fanfare în zona super-premium sunt toate cupaje. Nu de 2, nu de 3, ci de 4 sau 5 soiuri. Oare cum s-or fi adresat cei din cramă vinificatorului: intră mata în pivnița asta, joacă-te cu toate butoaiele noastre de 1001 de soiuri și scoate ceva bun, vandabil? Da, și vezi să miroasă a tămâie sau mai știu eu ce altceva? Asta o fi perfecțiunea în vin? Să construiești un vin ca pe un castel din Lego? Cu cât ai mai multe piese, cu atât mai fain o să arate castelul? Mie prea-mi sună asta a industrializare, standardizare, anonimizare, marketing, iluzionism -- numiți-o cum vreți. Numai artă nu, vă rog.