Când s-a terminat sâmbătă seară sticla de Fetească Neagră cu Merlot 2008 a celor de la Recaş (din gama La Putere), am decis aşa, la inspiraţie, să nu continui pe aceeaşi partitură şi să aleg o schimbare de ritm, ceva ce speram să mă aducă de la exuberanţa şi deschiderea unui vin făcut fără prea multe secrete de ascuns - şi de revelat - către ceva mai sobru, mai grav, mai complex. Am ales Cabernetul Sauvignon 2008 din aceeaşi gamă a aceluiaşi producător.
Cum paharul era gol şi discuţia în toi, se-nţelege că n-a fost timp de şambrat vinul sau de aerat, ambele operaţiuni fiind mai mult decât recomandate pentru acest vin încă tânăr, cu tanini încă impertinenţi, dar care se pot educa oleacă printr-o aerisire şi prin ridicarea uşoară a temperaturii de servire la, să zicem, 20 de grade (vinul are doar 13,5% alcool, care nu se simte la miros).
Impresia primei întâlniri cu acest cabernet nu a fost una spectaculoasă, vinul a fost un pic prea fructuos, cam taninos - într-un cuvânt (sau cinci): tânăr şi de lume nouă. Şi-a împlinit menirea de liant şi facilitator de discuţii şi mi-a permis să fiu prezent în totalitate în realitatea acelei întâlniri cu prietenii, fără a mă fura pe nesimţite către propriul său univers, pentru a-mi mărturisi la ureche, numai mie, din tainele sale (pentru că unele vinuri, mai stilate, mai educate, chiar asta fac, uneori).
Am scos din frigider aseară sticla vidată, cu speranţe dar şi aşteptări destul de scăzute, pentru că puţinor vinuri româneşti le este dat să evolueze de pe-o zi pe alta deschise fiind în frigider, în locul inexorabilei (şi aşteptatei) lente degradări. De data asta am avut răbdare, am lăsat vinul la şambrat. Am avut atâta răbdare încât nici nu l-am mirosit până nu a căpătat curaj şi nu s-a ridicat la 18-19 grade. L-am aşteptat, i-am dat timp. Şi bine am făcut.
De la francheţea şi exuberanţa de cu seară vinul s-a schimbat în ceva nespus mai complex, cu arome intense dar aşezate de fructe negre (coacăze negre şi mure), ceva note dulci şi ceva note afumate, care s-au combinat în superba aromă pe care eu o numesc tămâie. N-a fost tămâia sobră a tânărului Passarowitz, ci a fost una învăluită parcă într-o adiere dulce-fructuoasă. Tămâie. Care a rămas în pahar până s-a terminat sticla. Aaahhhh, ce plăcere!
Vinul a avut şi un gust pe măsura aromelor, şi un final mediu spre lung la fel de plăcut, care au completat şi susţinut superbele nuanţe aromatice de care v-am vorbit. Un vin de încercat neapărat!
Cum paharul era gol şi discuţia în toi, se-nţelege că n-a fost timp de şambrat vinul sau de aerat, ambele operaţiuni fiind mai mult decât recomandate pentru acest vin încă tânăr, cu tanini încă impertinenţi, dar care se pot educa oleacă printr-o aerisire şi prin ridicarea uşoară a temperaturii de servire la, să zicem, 20 de grade (vinul are doar 13,5% alcool, care nu se simte la miros).
Impresia primei întâlniri cu acest cabernet nu a fost una spectaculoasă, vinul a fost un pic prea fructuos, cam taninos - într-un cuvânt (sau cinci): tânăr şi de lume nouă. Şi-a împlinit menirea de liant şi facilitator de discuţii şi mi-a permis să fiu prezent în totalitate în realitatea acelei întâlniri cu prietenii, fără a mă fura pe nesimţite către propriul său univers, pentru a-mi mărturisi la ureche, numai mie, din tainele sale (pentru că unele vinuri, mai stilate, mai educate, chiar asta fac, uneori).
Am scos din frigider aseară sticla vidată, cu speranţe dar şi aşteptări destul de scăzute, pentru că puţinor vinuri româneşti le este dat să evolueze de pe-o zi pe alta deschise fiind în frigider, în locul inexorabilei (şi aşteptatei) lente degradări. De data asta am avut răbdare, am lăsat vinul la şambrat. Am avut atâta răbdare încât nici nu l-am mirosit până nu a căpătat curaj şi nu s-a ridicat la 18-19 grade. L-am aşteptat, i-am dat timp. Şi bine am făcut.
De la francheţea şi exuberanţa de cu seară vinul s-a schimbat în ceva nespus mai complex, cu arome intense dar aşezate de fructe negre (coacăze negre şi mure), ceva note dulci şi ceva note afumate, care s-au combinat în superba aromă pe care eu o numesc tămâie. N-a fost tămâia sobră a tânărului Passarowitz, ci a fost una învăluită parcă într-o adiere dulce-fructuoasă. Tămâie. Care a rămas în pahar până s-a terminat sticla. Aaahhhh, ce plăcere!
Vinul a avut şi un gust pe măsura aromelor, şi un final mediu spre lung la fel de plăcut, care au completat şi susţinut superbele nuanţe aromatice de care v-am vorbit. Un vin de încercat neapărat!
0 comments:
Trimiteți un comentariu